Foto: Cristian Marcu Ne-am dumirit, încă o dată, că siste­mul de învăţământ naşte monştri edu­caţionali, dar, de câteva zile în­coa­ce, ne străduim să mângâiem pe creş­tet şi o abordare monstruoasă în le­gă­tură cu subiectul în cauză. Perso­na­lizarea politizată şi înverşunată la ex­trem a răspunderii în acest caz grav lasă la o parte cauzele reale şi prelungi ale fenomenului. Şi face certă per­sistenţa în greşeli. Partidele identi­fică rapid vinovaţii în celelalte parti­de. Iar absurdul e atât de mare, încât am ajuns să citim în presă titluri de ge­nul „Cine e de vină pentru dezastrul de la Bac din judeţul x?”. Ca şi cum pro­blema ar fi regionalizată şi nu con­se­cinţa unui sistem naţional rău aşezat.

Dar întrebarea rămâne. Cum am ajuns aici? Pentru că, dincolo de re­zul­tatele de la bacalaureatul 2011, toţi universitarii şi toţi angajatorii ştiu că nivelul de pregătire cu care se ie­se din liceu este, pe an ce trece, tot mai problematic. Eu o să mă limitez la a enumera trei cauze ce mi se par esenţiale.

Prima dintre ele este reforma în­vă­ţământului abordată ca obsesie per­sonală şi politică. Evident că şcoa­la avea nevoie de reaşezări esenţiale după 1990. Dar nu avea în nici un caz nevoie de atâtea reforme câţi mi­niştri s-au perindat prin ministerul de resort. La doi-trei ani, ciclurile de în­vă­ţământ, curricula, manualele sau sis­temele de examinare au fost schimbate, adeseori din temelii.

Nu a exis­tat nici o perioadă de aşezare a în­vă­ţă­mân­tului aptă să permită o anali­ză la calm şi corecţii de amănunt – acolo unde se dovedea necesar aşa ceva. În­văţământul a fost principalul do­meniu în care reforma a devenit un fetiş. Lupta pentru asemenea re­for­me, nedigerate cum se cuvine şi ne­dis­cu­tate serios cu toţi cei implicaţi, a căpătat adeseori accente isterice. Se părea că de reformele în cauză de­pind mereu soarta noastră trans­atlantic