- Comentariu - nr. 817 / 6 Iulie, 2011 Poti spune despre un caine ca este cel mai bun prieten al omului. El ne arata devotamentul, afectiunea, dragostea si prietenia pe care numai un patruped latrator le poate oferi – in mod absolut dezinteresat – unui om. Ceva ce nu credeam sa simt, sa vad, sa primesc (mai ales de la un caine) vreodata – un comportament de care un om nu este capabil – Nino m-a facut sa le vad si sa le cred pe toate. Dar sa-l descriu: un catelus alb ca zapada, impodobit cu carlionti, un bichon adevarat. Centrul fiintei sale erau insa ochii: mari, migdalati, de un negru abanos, care te priveau drept si mangaietor, pana in inima. Colturile gurii ridicate, urechile lasate mereu in repaus, imi dadeau impresia ca zambeste, ca e fericit si ca vederea mea, a sotiei si a fiicei noastre Paula il bucura nespus de mult. Cand l-am cumparat, nu am inteles prea bine ce reprezinta un catel. Era ca o jucarie pentru noi toti. Nino ne intampina in fiecare zi cand soseam acasa, fiind vesel si cuminte, alergand jucaus in jurul nostru, asteptand sa-l ducem la plimbare. Lunile au trecut, ne-am bucurat impreuna de momentele deosebite, amuzante, pline de dragoste, devotament si bucurie. Nu am cuvinte sa descriu cat de mult m-a ajutat prezenta lui in viata mea, in acele clipe dificile. Bolnav, plangeam in blana lui, care statea calm, parca participand la restristea mea. De multe ori, m-am gandit ca a preluat o parte din suferinta, ca tristetea in care cazuse era o urmare a tristetii mele. Dupa un timp slabise foarte mult, nu reuseam sa-l fac sa mai manance. A zacut zile in sir. Apoi, intr-o buna zi a asteptat ca toti cei dragi sa fim in jurul sau, ne-a lins pe fiecare ca si cand ne-ar fi sarutat, ne-a privit fix in ochi, de parca voia sa ne spuna ca ii pare rau ca ne va parasi pentru totdeauna. S-a ridicat, a respirat greu de cateva ori si s-a napastuit pe poarta afara pest