Toată hărmălaia din jurul bacalaureatului este doar la început. Se va discuta tot mai intens, pe măsură ce vor ieşi la iveală hibele de fond ale sistemului de învăţământ. Deocamdată au prioritate reacţiile emoţionale.

Primul tip de reacţie este cel de revoltă. Elevii, părinţii şi o parte dintre dascăli sunt extrem de supăraţi pe maniera dictatorială în care ministerul a aplicat măsurile de combatere a copierii – fenomen cronic şi de tradiţie. Sunt acuzate camerele de luat vederi că ar fi cauzat stress şi nelinişte, intrările inopinante în săli ale inspectorilor, ameninţările la adresa celor ce ar fi încercat să fraudeze examenul. Toate acestea intră în categoria dreptului instituţional la furt - o instituţie românească de lungă durată, cu origini directe în ce ascundeau prin sacoşe ţăranii colectivităţii când plecau de la câmp sau ce luau, cu naturaleţe, din bunurile comune ce le aparţineau, sau muncitorii din fabrici care ascundeau prin haine rulmenţi şi alte piese pe care le producea fabrica. Era genul de furt trecut cu vederea, “înţeles” de autorităţi care în felul acesta mai calmau spiritele. La BAC şi, în general, la toate tipurile de examen se fură non-stop, încă de dinainte de ’89. Dacă examenele de admitere în facultăţi au fost mai constant riguroase după 1975, când a intrat pe fir Securitatea (după ce odraslele de ştabi ai vremii au intrat pe “merit”, fără examene), restul examenelor au fost, practic, simple formalităţi, pentru a căror fraudare lucrau deobicei, cot la cot, elevii, profesorii şi inspectorii. Copiatul a căpătat proporţii de masă şi multe licee şi-au creat notorietate pe baza acestei ficţiuni generalizate, mai ales atunci când notele mari asigurau intrarea fără examen în învăţământul superior.

Şocul Bac-ului 2011 a fost copleşitor: majoritatea elevilor nu au înţeles, pur şi simplu, de ce nu mai pot să copieze! Era un drept al lor, n