S-a împlinit un an, la sfârşitul săptămânii trecute de când - însoţind tăierile de salarii bugetare şi îngheţarea pensiilor - TVA a urcat de la 19 la 24 la sută. Era 1 iulie 2010. Şocul a fost resimţit de absolut toate preţurile. Rata inflaţiei, la nivelul lunii iulie, a urcat vertiginos până la 2,58 la sută. Şi chiar dacă, începând din august, ratele lunare ale inflaţiei au coborât sub 1 la sută, preţurile au continuat să fie afectate de cele cinci puncte procentuale adăugate principalei taxe aducătoare de venituri bugetare.

Să revedem filmul. Comisia Europeană se aliase cu Fondul Monetar Internaţional şi cu Banca Mondială, în martie 2009, pentru a încheia cu România un contract de împrumut pe doi ani. Semnatarii Acordului, după succesive analize, ne-au pus în faţă o oglindă ce ne-a arătat, mult mai clar decât reuşisem noi să vedem, că ruperea echilibrului bugetar ameninţa stabilitatea financiară a ţării. O intervenţie radicală nu mai putea fi amânată. Dar medicamentele împotriva bolilor bugetare nu sunt uşor de administrat. Mai ales că, de cele mai multe ori, au şi efecte negative. Efecte pe care nu le-aş numi secundare, ci adverse. Sau, mai degrabă, perverse. Din acest motiv în primul rând, în aplicarea unui tratament ce nu avea cum să nu fie dureros, Guvernul nu a reuşit să-şi atragă de partea lui patronii şi managerii, sindicatele, producătorii şi consumatorii. Un consens era greu de întrunit în condiţiile amputării puterii de cumpărare a întregii populaţii. Aşa că, în locul cooperării pentru temperarea efectelor crizei, ne-am ales cu valuri de proteste.

TVA de 24 la sută a fost decizia cea mai contestată. Era şi o altă soluţie? Să judecăm. Autorităţile au acţionat în regim de forţă majoră. Fondul Monetar Internaţional aştepta o înştiinţare fermă că au fost luate măsuri cu efect imediat pentru însănătoşirea bugetului ţării. Şedinţa Consiliului F