Rămâne de pomină în istoria ştirilor româneşti de tranziţie apariţia echipei de ştiri PRO TV la uşa soţiei unui pilot tocmai decedat într-un accident aviatic. Poate am uitat întrebările inepte puse de reporter, dar imaginea consternată, durerea imensă de pe faţa unei femei care află în direct că soţul ei a murit nu se pot şterge. S-a discutat atunci în comunitatea jurnalistică despre etica ştirilor, despre obligaţia de a respecta viaţa şi valorile ei, despre prezentarea suferinţei şi limitările necesare impuse de normele profesionale. Dar acele dezbateri uitate sunt, fiindcă jurnalismul global s-a îndreptat cu paşi voioşi către senzaţionalism, iar competiţia s-a mutat în planul exhibiţionismelor : care dă primul cea mai sângeroasă, dizgraţioasă, greţoasă, de groază ştire, însoţită de imaginile cele mai pregnante. Aşa au ajuns « ştirile de la ora 17 » să atingă în România culmi de audienţă, speculând cu cinism curiozitatea şi lipsa de educaţie a unui public căruia i s-a interzis zeci de ani totul în materie de televiziune. În sfârşit, putea şi românul să vadă cu ochii lui cum arată un criminal, un copil abuzat, un violator cu victima sa, o nevastă bătută măr, specialităţi inexistente în socialismul multilateral dezvoltat !

Printre paradoxurile audiovizualului nostru se numără şi acela că, deşi s-au născut pe parcurs legile şi instituţiile abilitate să reducă excesele – Legea audiovizualului, Consiliul Naţional al Audiovizualului, plus directivele europene în materie – senzaţionalismul s-a lăbărţat, iar subiectele au venit tot mai frapant în contradicţie cu ceea ce se numeşte respectul pentru viaţa, dreptul la intimitate şi la imagine, dar şi cu relevanţa unei ştiri pentru marele public. Întrebaţi de ce aleargă neostenit la locul accidentelor de trafic, jurnaliştii motivează de obicei cu scopul preventiv, în vreme ce caută toate subterfugiile  (cum  ar fi anu