Marian Iancu a devenit patetic. Viri­lul discursurilor mirobolante continuă, mai nou, războiul cu forţele care i-au veştejit idealurile în partitura unei generozităţi maxiponderale. În învoiala unui spectacol de mare ieftineală, Marian Iancu se face că ac­ceptă, de bunăvoie şi în scopuri nobile, răstignirea-i martiră. Flotantul din Banat îşi îndeamnă adversarii să tragă în el după cum le este pofta, dar să lase în pace echipa. S-o lase în pace pe Politehnica Timişoara. Ideea sacrificiului personal în bene­ficiul interesului general ar avea lustrul nobleţii dacă n-ar fi slujită de minciună. Minciună prin care Mari­an Iancu încearcă să se scoată în faţa suporterilor timişoreni. Fiindcă, altfel, din tot ceea ce a întreprins Ma­rian Iancu la Timişoara în decursul timpul reiese clar că omul nu a ur­mă­rit decât edificiul personal. Fi­nan­ţa­rea Politeh­ni­cii nu a însemnat decât finanţarea pro­priilor interese. Iar egoismul cu care a acţionat, potenţat şi de un slinos orgoliu de cartier, a făcut mai mult rău Politehnicii Timişoara decât toţi adversarii pe care echipa i-a avut în competiţie şi în afara ei. Campio­na­tul n-ar fi reuşit niciodată s-o trântească pe Politehnica Timi­şoa­ra. Politehnica Timişoara a retrogradat doar pentru faptul că a pierdut me­ciul cu Marian Iancu.

Rolul de călău al Politehnicii îl aşază periculos pe Marian Iancu printre suporterii Timişoarei. De aceea, simţind vecinătăţile ame­nin­ţă­toare, Marian Iancu face tot ce poa­te pentru a introduce în scenă dubluri ale interpretului principal. Alegerea numărul unu în acest sens pare să fie Mircea Sandu. Preşedintele FRF are, într-adevăr, amploarea scutului pe care şi-l doreşte Marian Iancu. Nu­mai că nici Mircea Sandu nu-i vreun fraier. Nu este nicidecum omul care să se lase dus de regiile ieftine ale iancului. Rămâne în echilibrul său şi contraatacă din vecinătatea scenei. Mircea Sandu e