Despre jurnalul Zen al lui Mircea Cărtărescu. Articolul complet e pe elefant.ro. Aici, doar un fragment cu nişte Nobel şi nişte “patibulari”.

Sar peste gâtuirea (probabil intensă, dar plicticoasă) pentru terminarea lui O3, nu înainte de a cita finalul luptei, de-a dreptul mistic: „Cu Orbitor am suit vârful muntelui de sticlă. A văzut de-acolo priveliştea uriaşă dimprejur. Cine-o poate privi, nu mai rămâne acelaşi. Nici eu nu mai sînt acelaşi. Să ocrotească Dumnezeu soarta acestei cărţi, scrise pentru mai marea Lui glorie”.

Judecarea altor scriitori e uneori amuzantă, alteori interesantă şi nu de puţine ori arogantă (m-a enervat cu expedierea lui Auster şi a altora în numele măreţei literaturi mari, foarte mari, „alpine”, de la Pynchon în sus). Lui Orwell îi apreciază luciditatea. Dar, spune omul nostru, „stângismul” îi cam întunecă vederile exact cum naţionalismul îl strică pe Eliade. Comparaţie ridicolă, şi de autori, şi de context, şi de ideologii.

Nebuni şi muncitori “patibulari”

Pe cât de des îşi jură că nu se mai plânge în jurnal, pe atât de des o face. Motivele? Traduceri proaste, senzaţia teribilă de provincial pe care o simte în unele deplasări, aspiraţia continuă la recunoaşterea literaturii sale peste graniţă şi, banii puţini, neajunsuri cu casa de la marginea Bucureştiului etc.etc. Într-o mare de lamentaţii mai apare câte un fragment de umor autentic: e invitat să-şi asocieze imaginea cu Volvo şi spune că se gândeşte la asta cum s-ar gândi o artistă dacă ar fi invitată să pozeze în Playboy.

Are momente în care scârba de turnee inutile prin străinătate produce rânduri ca o rafală de gloanţe. E invitat la o lectură într-un ospiciu în Franţa (sper că nu e vreun vis pe care l-am înţeles greşit). O fi fost deprimant, dar autorul nostru vede în jur numai feţe „patibulare”. Descriere dură a figurilor şi fizionomiilor închise în resp