Ştiu, ştiu că tu n-ai cum să citeşti ce scriu eu acum şi poate e mai bine aşa. Îţi ajung emoţiile pe care deja le ai şi mai ştiu că, dacă te-aş întreba, mi-ai spune că sunt foarte mari. Însă eu n-o să te întreb acum, ci după, când vei fi liniştit şi mulţumit, ba chiar bucuros foarte. Mai mult decât acum.

Îmi amintesc acum de iarna în care am împlinit şapte ani. Mama a venit în camera mea, s-a uitat la caietul pe care îmi făceam lecţiile – ce bine că pe tine am reuşit să te conving să scrii frumos! –, a clătinat uşor din cap, văzând literele mele chinuite şi colţuroase, şi s-a aşezat lângă mine. Mi-a spus atunci că mi s-a îndeplinit dorinţa. A fost cel mai frumos cadou aniversar din toată viaţa mea de până acum.

Tot azi mi-am amintit cum am reuşit să te înţarc din greşeală, când aveai nouă luni. Mama m-a iertat, ca întotdeauna. Iartă-mă şi tu. Aveai vreo patru ani când te-ai împrietenit cu cei şapte fraţi Dulici, ţiganii care ar fi dat orice pentru tine, dar şi tu pentru ei. Când m-am întâlnit acum câţiva ani cu Nicu, ştii tu, ăla mai mare, i-au dat lacrimile când m-a întrebat de tine, dar nu ţi-am spus, ca să nu-ţi dea şi ţie şi nici mie încă o dată. E raiul nostru şi nu se mai întoarce. Îl mai aducem noi doi aproape, că nu ştiu cum se face, chiar ieri mă gândeam, că de câte ori suntem faţă în faţă, de când am plecat amândoi de-acasă, tot despre vremurile când eram copii vorbim.

În prima ta zi de şcoală ai strâns toate frunzele din curtea şcolii fiindcă te-a auzit directorul, Burghezu’, că ai înjurat. Mai ştii ce te-ai speriat? Credeai că nu te va mai primi la şcoală şi că o să rămâi analfabet. Apoi am făcut amândoi vărsat de vânt. Tu te jucai cu racheta de tenis, iar eu zăceam cu febră. Când ne-am făcut bine, m-am dus să-ţi cumpăr ceva frumos şi am găsit un boxer negru, de jucărie. Dormeai cu el. Mama l-a pus deoparte.

N-am uitat când te-am