Cu ani în urmă, în "lumea cealaltă" auzeam mereu expresia " lumea liberă" sau despre unul care rămânea ori fugea în occident "a ales liberta­tea", şi în minţile noastre aşa zise "în­doc­trinate", vedeam taigaua nes­fâr­şită a libertăţii unde soarele şi luna se îm­brăţişau în armonia celestă a co­ru­rilor de ţigani şi mahmureala trân­dă­viei boierilor îmbrăţişaţi şi ei la rândul lor cu proletariatul pauper spre fericirea şi pacea lumii mult vi­sa­te. Dar anii trec ca un sunet, cum zice psalmistul, şi iată că Dumnezeu ne-a ascultat ruga, ne-a pus mâna pe cap ca o pleaşcă divină şi ne-a zis: Na-vă Libertate! Şi după ce am tras o horă bună democratică şi un bărbunc al privatizărilor, începem să ne mai dezmeticim şi asemenea ie­pu­rilor prinşi în lumina farurilor ne în­trebăm cu spaimă: Este oare omul li­ber cu adevărat? Este omul capabil de a se uni cu sine însuşi spre a fi li­ber? La ce ne obligă viaţa pentru a trăi mai bine, mai onest şi cu adevărat liber? Ce perspectivă au aceste în­tre­bări la care nici nu ne-am gândit vreodată? Ba unii mai îmbuibaţi de noua calitate a vieţii ies în diferite bal­coane sau chiar pe acoperiş şi se întreabă cu optimism: Merită oare să trăieşti?

Dacă omul s-a născut şi vine din oceanul infinit şi fără maluri al Univesului şi s-a manifestat întotdeauna ca o entitate individuală, evoluând numai ca fiinţă umană şi atunci şi acum, dacă a suferit valurile şi vânturile abătute asupra lumii şi a lui însuşi ca pământean, mereu a avut memoria scurtă şi a uitat mereu că dacă visurile sale sunt eterne, zăbava lui pe pământ este efemeră. Când drumul este limitat, este limitată şi posibilitatea de îndeplinire a visului. În anii mulţi, greu de numărat, care au trecut, omul a învăţat şi lumina şi în­tunericul, a învăţat şi sănătatea şi boa­la, şi bucuria şi mizeria vieţii, şi fe­ricirea şi tristeţea ridicându-se şi co­borând, când cu capul