România are, în mod cert, nevoie de o reformă a sistemului de educaţie. Cu siguranţă, legea pe care guvernul Boc şi-a asumat-o în parlament poate reprezenta un început, un început şchiop, dar un început.

Problema va fi aceea a interpretării concrete a mai multor prevederi ale legii, prevederi care pot moderniza sau torpila instituţiile fundamentale ale educaţiei româneşti în funcţie de cine le aplică. Unul dintre capitolele cele mai periculoase este cel care, enumerând formele de alegere a conducerii Universităţilor, pune de fapt în discuţie autonomia universitară, aşa cum cum este ea garantată de Constituţia României.

Şocul ultimei sesiuni a examenului de bacalaureat poate fi util în încercările de reconstruire în educaţia românească, cu condiţia ca cei care conduc astăzi ministerul să renunţe (măcar pentru moment) la abordarea arogantă a unui fenomen care are consecinţe sociale majore.

Explicaţiile eşecului la bacalaureat sunt multiple, de la obişnuinţa băltindă din ultimii ani, într-o şcoală în care "toleranţa" cadrelor didactice ajunsese excesivă, până la gradul de dificultate sporit şi imprecizia unor subiecte sau până la tratamentul inegal al unor şcoli faţă de altele, cu sau fără camera de supraveghere, cu sau fără regim "poliţienesc" eficient.

Ministrul educaţiei ne anunţa de curând că în această toamnă vor urma schimbări profunde în învăţământul superior românesc ,atâta vreme cât "centrii de putere ai învăţământului din România se află în Universităţi". Această frază mi se pare că spune tot, aruncându-ne în afara preocupărilor fireşti pe care un ministru al educaţiei ar trebui să le aibă, cele legate de buna funcţionare a sistemului de învăţământ, eficienţa acestuia şi de ce nu competenţa profesională a cadrelor didactice.

Preocuparea actualului ministru şi a celor din jurul său pare a se concentra în altă parte, anume aşa cum