Timişoara pare a fi un loc prielnic pentru Alexander Hausvater în acea latură a creaţiei sale (esenţială, aş zice) de cercetare a izvoarelor şi formelor exerciţiului puterii individului asupra semenilor, dictaturii, altfel spus, de la sensul politic şi social al acesteia, până la cel de motor cu explozie antropomorfică.

Stagiunea aceasta, expediţia a început la Teatrul Naţional, cu „Iulius Caesar" după Shakespeare, pentru a se încheia recent, la Teatrul German de Stat, o dată cu premiera spectacolului „Don Carlos" după Friedrich Schiller.

Operaţiunea propusă de Hausvater este una de decriptare pe câteva paliere a obiectului supus cercetării. Scenografic, prin grija lui Fehérvári Zsolt, elementul central al spaţiului de joc este un canal, pe „malurile" căruia sunt aşezaţi spectatorii şi pe care se vor desfăşura personajele. Aşadar, axis mundi e acvatic, inevitabil în infinită curgere, vrând-nevrând conotativ sexual. Un canal ale cărui capete vizibile, ca să zic aşa, sunt la bază gratiile de închisoare, spre cer scenele pentru libertate rock (cu muzica în consecinţă, cu trupa hard a chiar personajelor din jurul lui Don Carlos) şi libertate erotică.

O sinonimie, în definitiv. Sonor, spaţiul este încărcat cu mână de maestru de muzica lui Ilie Stepan, când stranie, când insidioasă, când incitantă, când în apoteoze de percuţie şi chitară.

Fiindcă muzica este nivelul profund al decodării, ca în, să zicem, sugestia lui Ion Barbu cu ale lui „ritmuri pentru nunţile necesare" (căci se tot nunteşte în povestea schilleriană ori cu de-a sila, ori cu de-a frustrarea, ori cu de-a lipsa de noroc), regizorul inventează personajul Cântăreţei (Dana Borteanu), venit parcă din „Satyricon"-ul lui Fellini să stabilească ritmul istoriei şi al pasiunilor omeneşti. Destinul însuşi, cele trei Parce într-o unică întrupare, Cântăreaţa trece inviz