Supă de bolovani vs supă de cuie! Două reţete culinare demne de-o pagină cu Sfarmă-piatră şi Strâmbă-... fier. Prima reţetă o găti Uica Mihai la Campionatului de Gătit în Aer Liber de la Timişoara, iar isprava lui mi-a adus aminte de o istorioară aflată de la Arhimandritul Dositheos, de la Mănăstirea Tatarna din Grecia. Cică era odată un om atât de sărman, că nu avea nici după ce bea apă. Într-o zi, când nu mâncase nimic, văzu în colb un cui. Îl ridică şi se gândi cum i-ar putea fi de folos. Zărind în piaţa satului un grup de oameni lenevind, se duse glonţ spre ei. „Hm, tocmai acum, când se apropie ora cinei, e timpul să fac supa mea de cuie!” Sătenii îl priviră uimiţi: cum de cuie? „Păi, uite, din cuiul ăsta frumos!”, zise el scoţându-l din buzunar şi arătându-l celor de faţă. „Poate vreţi să vă arăt cum?”
„Da, vrem!”, răspunse corul. Bărbatul ceru atunci o oală uriaşă şi o lingură mare de învârtit în supă. „Faceţi-mi un foc bun şi aduceţi-mi apă proaspătă!”, le ceru el. Puse cuiul în ceaun şi aşteptă să dea apa în fiert. Apoi gustă. „E grozavă! Ce gust minunat are! Dar... parcă-i lipseşte ceva.” „Ce? Ce?”, întrebară curioşi sătenii. „Ştiu eu? Poate o ţelină, tăiată mărunt.” „Aduc eu”, sări o gospodină să dea o mână de ajutor. Bărbatul gustă din nou: „Nu-i rea! Dar ce buni ar fi nişte morcovi, nişte cartofi, poate şi-o ceapă...” Şi din nou gospodinele satului săriră să-i aducă. Folosind acelaşi şiretlic, mai puse în oală ulei, sare, piper. Iar supa fierbea, fierbea, fierbea. „Când e gata? Când putem gusta şi noi”, îl tot înghionteau sătenii, pofticioşi.
Bărbatul pregăti un sos avgolemono (ou şi zeamă de lămâie) pe care-l turnă în supă. „Acum e gata. Mai am un singur lucru de făcut”, şi scoase cuiul din oală. Ceilalţi se înghesuiau deja, cu castroane şi linguri în mână, ca să-şi primească porţia. „Delicios! Magnific! Ai avut dreptate! Domnule, ce
