Dacă ne uităm la modul cum a fost reflectat în presă Consiliul NATO-Rusia de la Soci, vedem că sunt trei unghiuri de abordare. Presa occidentală s-a concentrat cu precădere asupra divergenţelor privind Libia, din motive transparente: Se tem că pe lângă problemele pe care le au, ruşii ar putea să le pună beţe în roate. Presa rusă s-a concentrat asupra eşecului discuţiilor privind aşa-numita „abordare sectorială‘‘ în apărarea anti-rachetă, iar presa română s-a aplecat exclusiv asupra faptului că preşedintele rus, Dmitri Medvedev, s-a răstit la ambasadorul Sorin Ducaru sub pretextul declaraţiilor lui Traian Băsescu privind trecerea Prutului acum 70 de ani. Cele trei abordări sunt exemplare pentru modul în care se raportează fiecare din părţi la chestiunea relaţiilor cu Rusia. Occidentalii - inclusiv presa lor - sunt preocupaţi de probleme concrete aici şi acum şi nu par să înţeleagă ce vor de fapt ruşii sau se prefac că nu înţeleg. Ruşii – inclusiv presa lor - continuă să joace agresiv şah strategic în Europa căutând să îşi reia statutul de putere dominantă iar românii – nu însă şi presa lor - sunt disperaţi să atragă atenţia asupra pericolului rusesc în faţa unui Occident care îşi acoperă ochii şi îşi astupă urechile. Cât despre atitudinea presei noastre, este suficient să amintim că aceasta s-a repezit în haită la gâtul „inconştientului‘‘ Băsescu, aproape cerând scuze cu umilinţă Rusiei, dar de câte ori un oficial american atrage atenţia asupra corupţiei insuportabile din ţara asta, aceeaşi presă se „ridică ca una‘‘ în apărarea „suveranităţii‘‘ şi „demnităţii naţionale‘‘, împotriva aroganţei Licuriciului imperial. E plină presa românească de diatribe vitriolante împotriva americanilor şi de reverenţe delicate în direcţia Moscovei. Ceea ce este improbabil să găsiţi în presa noastră este o explicaţie a conflictului dintre Bucureşti şi Moscova precum şi o apărare a punct