Foto: Bogdan Chesaru / Intact Images „Din ce mi-e dat să văd, văd atât de puţin, încât mai bine închid ochii pentru o clipă, îmi trec mâna peste frunte, mai privesc puţin peste umăr fără să mă întorc, şi mai aleg pentru a nu ştiu câta oară o cale din cele care încă mi se mai deschid... Tot mai aud acorduri de chitară, mă mai cheamă nevoia de aplauze pe care încă, iată, le mai primesc... Semnele care mi se arată sunt bune, aşa că nu ştiu de ce n-aş mai îndrăzni încă să mai păşesc...”, povestea unul dintre cei mai mari artişti ai României, Vasile Şeicaru. Duminică, buchetul vieţii sale se îmbogăţeşte cu cel de-al 60-lea an. La mulţi ani!
„Aud că trece timpul al naibii de repede, mult mai repede de cum trecea. Nu ştiu ce să spun, s-ar putea, ceva ciudat se întâmplă, dar nu cred că asta mă poate afecta prea mult. Băi fraţilor, la mine-n cartea de identitate ţipă anii ca la balamuc. Spun asta pentru că mă mai uit în ultimul timp în ea şi mă apucă ameţeala. Prea multe secrete n-am a vă spune, am spus cam totul despre mine. Îţi spun că încă sunt în activitate, încă mă mai cheamă organizatorii pe la concerte, încă mai am succes, da’ când voi simţi că va dispărea... «strălucirea» (că n-am altfel cum să-i spun), voi dispărea şi eu din peisaj (ca artist, stai aşa, nu înţelege greşit, să nu devenim patetici), că aşa e de bun-simţ, dar asta mai încolo, mai târziu! 60 de ani? Nu-mi vine să cred! În urmă cu 20-30 de ani, pe vremea asta, umblam pe litoral cu spectacolele la grădini de vară,
Costineşti, 2 Mai, Mamaia... alte vremuri, alte moravuri, altă lume, ţara arăta altfel, distracţiile erau altele. Nu că era mai bine, doar că totul era diferit, şi eu mă duc adesea cu gândul acolo, că ştii tu, sunt Rac, şi Racii se mai uită înapoi, ba, mai mult, unii mai fac şi paşi îndărăt. Cel mai mult regret că n-am plecat din ţară imediat după 1990. În aceşti aproape 22 de a
