S-a încheiat şi povestea BAC-ului de anul acesta. O poveste tristă, scăldată în lacrimi de adolescenţi şi de părinţi. Faptul că ai picat BAC-ul nu este totuşi un capăt de ţară.

Gândindu-mă la generaţia mea, îmi aduc aminte că acest examen nu a fost prea îngăduitor nici cu noi. Subiectele grele de la mate au frânt avântul multor colegi de a merge imediat către o facultate. Au aşteptat până în toamnă, dar şi-au continuat drumul alături de toţi ceilalţi. Nu s-au pierdut de turmă. Deci, nicio tragedie. În tot acest "dezastru" cum a fost numit BAC-ul - ediţia 2011, elevii nu sunt singurii vinovaţi, nici măcar principalii. Şi cred că părinţii trebuie să fie conştienţi de presiunea psihică, emoţională pe care o are acest eşec asupra adolescenţilor şi să se gândească de două ori înainte să le reproşeze că au picat. Cred că şi părinţii trebuie să se uite în oglindă atunci când se gândesc să dea vina pe cineva. Nu este de ajuns să-i plăteşti nişte meditaţii copilului şi să te aştepţi la rezultate. Copilul trebuie monitorizat în ceea ce priveşte învăţătura, din timp, fără să ştie. Trebuie să-ţi ajuţi copilul să-şi formeze un program, o disciplină de studiu. Şi asta cere timp din partea părinţilor - un element important, dar de care nu dispun prea mulţi dintre ei. Înainte de a vă repezi asupra odraslei cu reproşuri că n-a învăţat destul, că n-a făcut şi n-a dres trebuie să vă gândiţi că eşecul de la BAC este dublat de o altă ruptură emoţională, cea a desprinderii de colectiv, de colegii şi prietenii care i-au fost alături timp de patru ani. Nu este uşor să te trezeşti că ai dat chix la "examenul maturităţii", aşa cum îl numesc unii, şi că ţi-ai pierdut dintr-o dată şi colegii, prietenii, care aveau aceleaşi probleme ca şi tine şi care te înţelegeau mult mai bine decât adulţii. Şi asta nu este o pledoarie pentru "looseri", aşa cum ar putea gândi unii, ci este doar o î