Ca nec plus ultra în materie de atrocitate p e n i t e n c i a r ă , fenomenul Piteşti are o virtute mai puţin obişnuită: îndeamnă la meditaţie. De obicei suferinţa, atunci cînd e privită dinafară, te indispune prin scîrbire: întorci capul şi pleci, ca să nu te molipseşti de zvîrcolirile ei. Nici o clipă nu simţi nevoia de a-i înţelege dedesubturile.
Că Piteştiul îndeamnă la reflecţie o dovedeşte numărul de cărţi scrise în marginea fenomenului, de n-ar fi să pomenesc decît Piteşti. Centru de reeducare studenţească de Dumitru Bacu sau Fenomenul Piteşti de Virgil Ierunca, alături de zeci de alte volume pe aceeaşi temă. Din lectura lor se desprind două trăsături frapante, care surprind ceva din specificul ororii de atunci. Prima este de ordin psihologic: cînd scoţi un om din regimul obişnuinţei şi îl sileşti să înfrunte imprevizibilul, el va reacţiona în virtutea unor imbolduri care nu mai ţin de tiparul educaţiei. Pus în condiţie periclitată, un om e împins de resorturi care nu mai sunt nici morale, nici umaniste şi nici filosofice, ci fie pur animalice, fie strict spirituale. Un asemenea posedat e sau bruta animalia, sau spiritus angelicus. Din acest motiv (şi aceasta e a doua trăsătură), răsturnările intime ale victimelor sunt în mod fatal incomunicabile, nici o carte neputînd să transmită senzaţiile prin care au trecut ele. Există o felie indescriptilă a vieţii din categoria căreia face parte şi Piteştiul. Despre el putem vorbi doct şi în detaliu, dar nu-l vom putea intui niciodată.
Cine priveşte fotografiile persoanelor oficiale care au organizat experimentul de la Piteşti, de la Nicolschi pînă la ultimul plutonier din închisoare, e izbit de inexpresivitatea mată a chipurilor. O piele împăstată care se întinde ca un pergament uscat pe o osatură asimetrică, ochii avînd o opacitate de robot din care a dispărut urma vreunei emoţii: e faciesul clasic a
