Nu pot trece cu vederea şi doresc să împărtăşesc cele relatate de o seamă de colegi şi nu numai, dar şi ceea ce eu însămi am pătimit. Uneori, o înşiruire de fapte poate da de gândit mai mult decât un lung comentariu. (...)

Nu pot trece cu vederea şi doresc să împărtăşesc cele relatate de o seamă de colegi şi nu numai, dar şi ceea ce eu însămi am pătimit. Uneori, o înşiruire de fapte poate da de gândit mai mult decât un lung comentariu. Un cunoscut şef de disciplină, acum pensionar, îşi prezintă soţia-pacient unui confrate, cu gândul unui viitor consult. Acceptul este luat imediat şi prezentarea la clinică are loc la ora fixată. O scurtă intersectare pe hol şi confratele îi anunţă pe solicitanţi să accepte preluarea de către un alt medic. Zis şi făcut. Aflaţi faţă în faţă, profesorul-medic dă să expună coerent, doct, pe scurt, cauza consultului. Izbitor şi rapid se aude: „Dar las-o să vorbească singură, nu poate?“. Răbdător şi elegant, cum fusese o viaţă întreagă, profesorul-medic şi soţia sa ajung la sfârşitul consultaţiei în aceeaşi cheie melodică în care o începuseră. Un coleg de generaţie îşi tratează mama într-un serviciu de Oncologie dintr-un mare spital bucureştean. Vârstnică, cu tratament insulinic, proaspăt operată, vine cuminte, cu un frate medic sau cu soţul, octogenari, la curele de citostatice. Orele se scurgeau, invariabil, mult mai multe decât cereau repetarea hemoleucogramei, uneori în picioare, în aşteptarea deciziei de a face tratamentul. Încrucişarea paşilor cu cei ale medicului şi asistentei, de cele mai multe ori, nu generau niciun cuvânt sau vreo mimică prietenoasă, necum vreo încurajare. De câteva ori, vestea lipsei medicaţiei a fost dată sec şi impersonal aproape, după aceleaşi ore de aşteptare. De cine sau de ce mai era nevoie pentru un zâmbet ? Un pacient tânăr, insulinodependent, intră într-o stare hipo