Nu ştiu dacă au început să se publice cronici la ultima carte a lui Mircea Cărtărescu, "Zen", jurnalul anilor 2004-2010, lansat la Târgul de carte Bookfest, în urmă cu o lună. În mod cert nu vor fi numai întâmpinări pozitive, e posibil ca vocile celor nemulţumiţi să fie mai numeroase. Chiar nu contează. Sensul acestor rânduri este nu atât să facă o cronică, cât să sublinieze o seamă de caracteristici ale genului de jurnal pe care îl scrie Mircea Cărtărescu, unul cu adevărat literar. Şi rar. Mă voi strădui să privesc lucrurile din două unghiuri de vedere.
Există sute, chiar mii de jurnale publicate pe toate meridianele lumii, în care autorii lor notează cu satisfacţie şi acribie, de pildă, ora vizitei cutărui personaj, dacă au băut o cafea ori o sticlă de votcă, cât de mult şi-au bârfit cunoştinţele şi oraşul, dacă au ajuns ori nu acasă în patru labe de la vreo sindrofie, toate durerile de burtă, de dinţi, de cap, orele la care au plecat şi la care s-au întors de la slujbă, cum era îmbrăcat cutare, cum s-a făcut de râs cutare în nu ştiu ce împrejurare etc. etc., amănunte care poate interesează iubitorul de cancanuri, istoricul, istoricul literar sau genealogistul, dar care, din punct de vedere strict literar, sunt absolut inutile. În general, cel care scrie se străduieşte să se prezinte într-o lumină cât mai favorabilă. Spre deosebire de acestea, jurnalul despre care discutăm acum este în proporţie de nouăzeci la sută unul de idei - frământările legate de gestaţia şi scrierea unui roman, de primirea lui, despre cărţile pe care autorul le citeşte sau pe care şi le aminteşte în legătură cu creaţia acelui moment. Or, să scrii 600 de pagini despre aceste lucruri, care se adaugă sutelor de pagini ale celorlalte două volume la fel de substanţiale, în mare măsură aidoma, înseamnă că autorul lor este cu adevărat frământat de ceea ce aşterne pe hârtie, pentru că, fap