Săptămâna trecută, Ministerul Afacerilor Externe rus a emis un comunicat în care l-a acuzat pe preşedintele Băsescu de „bravadă neruşinată". Motivul acestei supărări neconvenţionale în limbaj diplomatic a fost afirmaţia preşedintelui nostru conform căreia, dată fiind situaţia din 1941, probabil ar fi ordonat şi el armatelor române trecerea Prutului.
Cum era de aşteptat, în loc să fie prilej de reflecţie fundamentală asupra unui episod tragic din istoria noastră, episodul s-a transformat într-o nouă rundă de isterie şi ipocrizie naţională. Istorici mai mult sau mai puţin implicaţi în jocul politic de la Bucureşti, analişti care nu vor să ne facă favorul de a mai tăcea ocazional, precum şi obişnuiţii interpreţi de partituri comandate au dezlănţuit o insuportabilă cacofonie.
Deloc ingenioase, însă deosebit de perverse prin falsitatea mesajului transmis, liniile de atac au fost îndeobşte două. Prima a căutat să demonstreze mai vechea teză conform căreia, datorită naturii conflictuale şi iresponsabile a preşedintelui Băsescu, relaţia României cu Rusia s-a deteriorat la cote alarmante, iar preşedintele Băsescu constituie un pericol la adresa ţării noastre. Ideea insidioasă care se degajă este că relaţia cu Rusia va fi lapte şi miere o dată ce „trântorul" va fi aruncat din matcă. Aşadar, dacă e să dăm crezare acestei viziuni, relaţiile dintre două state sunt rezultatul unui subiectivism pur creat de angoasele stomacale ale liderilor lor, de ifosele de moment, cât şi de bârfele de tarabă.
Haideţi însă să punem lucrurile la punct. Când o putere minoră precum România are la activ relaţii atât de contorsionate cu o mare putere precum Rusia, responsabilitatea istorică se află întotdeauna la cel mai puternic. Mai mult decât atât, când România s-a poziţionat la nivel strategic în barca occidentală, fricţiunile cu Rusia au fost programate. @N
