Pe de o parte, ei, frenetici până la isterie, pe de alta, noi, oscilând între catalepsie şi depresie – şi niciun spaţiu de joc comun între cele două tabere.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă uit roată în jur, nu-s deloc mulţumit de ceea ce văd. Nici nu mai contează dacă este vorba despre ceea ce se vede cu ochiul liber, despre ceea ce citesc în ziare, ascult la radio ori privesc la televizor. Ceea ce văd, dacă însumez cumva percepţiile, este o ţară complet scindată. Pe de o parte, o pătură politică, clientelar economică, jurnalistică aliniată şi culturală care şi-a autoasumat un fel de sclavie aurită. O componentă a societăţii, minoritară, care pare să aibă totul la dispoziţie, ceea ce n-o împiedică să dorească mai mult, să se dea cu râvnă în spectacole de prost gust şi să se manifeste public în graniţele isteriei, ba şi dincolo de acestea. O isterie ba combativă, în cazul celor doi poli politici, ba a toate moralizatoare, dacă ne uităm spre jurnaliştii cu panaş şi la înţelepţii neamului, „de ambe sexe", ba de-a dreptul tălâmbă, în cazul analiştilor, canaliştilor şi deloc moderaţilor moderatori. Oricum, aş umbla cu lumânare, ca Diogene, să văd dacă mai există vreunul cu simţul realităţii. Nu, nu al responsabilităţii, acela a dispărut de mult, ci pur şi simplu un minim simţ al realităţii!

De partea cealaltă, noi, majoritatea, oamenii obişnuiţi din diverse bresle şi categorii sociale. Peste noi s-a prăbuşit nemişcarea şi îndurarea fără capăt. Spectacolele isterice, frenezia fără sens şi fără ţintă reală ne-au aruncat în deplină nemişcare şi completă lipsă de reacţie. Oscilăm abulici între catalepsie şi depresie, ambele tinzând să se cronicizeze, ambele ajungând ba la apogeul care se cheamă spital, ba la gestul suprem al sinuciderii. Nu ştiu dacă ţine vreo instituţie o statistică reală a ratei sinuciderilor, dar e destul să urmăreşti ştirile de pr