Cineva care îşi asumă răspunderea pentru împlinirea unei idei, a unui proiect, nu înseamnă că trebuie să meargă până la capăt?! Indiferent că este vorba de o persoană fizică sau juridică; de o instituţie naţională, cu atât mai mult de un Guvern... Evident, aici lucrurile capătă altă conotaţie. Politică. Iar în politică, într-o politică haotică, aproape tot ce este lansat sub stindardul triumfalismului, se duce de râpă. Situaţie valabilă, de altfel, în multe ţări care au pornit cu stângul pentru atingerea dezideratului "prosperităţii" acelei naţiuni care chiar a crezut că a sosit momentul să trăiască ceva mai bine...

La noi, clasa politică postcomunistă a făcut până şi imposibilul pentru a-şi "mulţumi" poporul. Iată cum: după două decenii de tatonare a capacităţii românilor de a înţelege sensul idealului de prosperitate - mizând pe faptul că orice om credul poate fi dus cu preşul - s-a ajuns la nefericita concluzie că se poate acţiona şi invers: oferindu-le sărăcie! Unii, care nu au avut încotro, au înghiţit hapul cu... demnitate şi durere. Alţii, sfidând experimentul la care au fost supuşi, au fugit unde au văzut cu ochii, dar au pierdut finalul tragi-comediei... Spectacolul eşecului unui voluminos pachet de reforme. Economia, Agricultura, Sănătatea, Învăţământul... au ratat, de-a lungul celor două decenii, toate examenele de capacitate. Cu toate că aveau toate şansele de a reuşi. Referitor la acest lanţ de înfrângeri, nu mai este nimic de spus. Nici nu se caută vinovaţii. Oricum, nu ar mai putea fi identificaţi. Unde să găseşti acel personaj colectiv, travestit, care a împins, cu o satisfacţie ilicită, la cotiga sărăciei? La alunecarea în prăpastie a unei ţări frumoase şi bogate, despre care se spune că s-ar fi poticnit, undeva, pe urcuşul fără sfârşit al imposibilei tranziţii. Aberaţii! Zvonuri defăimătoare! Minciuni fără frontiere! Nimeni nu a pus umăru