Proza contemporană are de înfruntat din ce în ce mai acut proba traducerii ei în alte limbi.

Scrisesem în urmă cu mulţi ani un articol despre romanul lui Constantin Ţoiu, Galeria cu viţă sălbatică, abia apărut. Publicat în cunoscuta revistă literară portugheză „Colóquio”, articolul a trebuit să formuleze şi traducerea titlului – mai degrabă neobişnuit – al operei în discuţie. Varianta lusitană la care m-am oprit atunci a fost Varanda com vinha virgem: era aproape mai frumos decît titlul original! Suna ca un vers autentic, un octosilab amfibrahic, şi cuprindea în plus o interesantă aliteraţie, contribuind la transformarea titlului de roman într-o formulă uşor memorabilă.

Cît de bine se poate traduce în limbi străine de mare circulaţie un roman românesc din perioada comunistă? La o astfel de întrebare am fi tentaţi să răspundem că se poate traduce perfect, iar traducerea arată uneori mai bine decît originalul. La o reflecţie mai adîncă, apar însă îndoieli. Cea mai mare parte a romanelor care şi-au cîştigat notorietate şi celebritate în România anilor ‘60-’80 au prezentat o neaşteptată trăsătură comună: au încercat să protesteze contra realităţii înconjurătoare, s-au situat în polemică implicită cu Puterea, dar numai pînă la graniţa dicibilului acceptat, graniţă apărată cu străşnicie de oficialităţi, imposibil de încălcat, fie şi doar cu un centimetru. De aici a decurs o suită savantă de strategii verbale, de aluzii, de perifraze, de subtile ironii implicite. Arta ocolirii exprimării directe, arta circumvoluţiunilor lexico-sintactice demne de barocul tîrziu au format osatura şi originalitatea prozei româneşti scrise la noi timp de aproape trei decenii. Adică din zorile relativei liberalizări a anilor ‘60 şi pînă în decembrie 1989.

Or, acest tip de literatură, foarte interesant pentru publicul românesc aflat în căutarea avidă a celui mai neînsemnat