Nu fac parte dintre cei care cred că trebuie să ascundem sub preş ceea ce Marta Petreu numea „trecutul nostru deocheat”. Scrierile intelectualilor care, în anii ’30, au aderat la Mişcarea Legionară trebuie cunoscute şi, pe cale de consecinţă, ele se cer dezgropate din paginile ziarelor interbelice şi editate ştiinţific.

În primul rând, pentru că este vorba, din păcate, de nume de prim-plan ale culturii române şi chiar universale, a căror rătăcire trebuie explicată (spre a nu se repeta), iar în al doilea rând, deoarece confruntarea cu extrema dreaptă interbelică a constituit un moment crucial al istoriei noastre contemporane, cu consecinţe până azi.

În acest context, personalitatea lui Nae Ionescu ocupă un loc aparte. A fost „maestrul spiritual” al generaţiei lui Mircea Eliade, dar, în acelaşi timp, a refuzat sistematic să îşi publice opera, preferând condiţia de „filosof oral”. Totuşi, a lăsat în urma sa o masivă operă publicistică, risipită în paginile ziarului Cuvântul şi ale altor publicaţii la care a colaborat. Absenţa unei ediţii ştiinţifice a operei sale, care să recupereze publicistica şi să o pună laolaltă cu studiile şi cursurile sale de filosofie, face să prolifereze – în cercuri mici, însă obstinate – legenda. Multele reeditări, în special ale cursurilor sale universitare, au adus puţine revelaţii şi, mai ales, n-au risipit această legendă, dăunătoare înţelegerii activităţii lui Nae Ionescu şi a relaţiilor sale cu „tânăra generaţie” interbelică. Publicistica sa rămâne învăluită în misterul necunoaşterii, reeditările şi ediţiile selective – vizând unicul său volum antum, Roza vânturilor, articolele teologice din revista Predania, precum şi două antologii comprehensive – nefiind suficiente nici cantitativ, nici calitativ. Îngrijitorilor lor le-a lipsit fie competenţa necesară dezambiguizării contextelor, fie obiectivitatea fără de care reedi