Nu ar fi chiar fără temei să se spună despre unul ca mine, mă gândesc, că am fost un însoţitor al cărţilor lui Constantin Ţoiu. Despre multe am scris la apariţie, începând cu volumul de nuvele Duminica muţilor din 1967. Despre altele mai târziu. Am însoţit aşadar, cu textele mele critice, cărţile lui Constantin Ţoiu, căutând între ele legături, continuităţi tematice de subiecte, de personaje sau de tehnici narative, urmărind felul în care prozatorul a evoluat de la o scriere la alta, mereu în orizonturi lărgite. În nuvele l-am desluşit pe romancierul de anvergură de mai târziu şi e un motiv pentru mine de satisfacţie să constat acum acest lucru. Scriam în finalul cronicii la Duminica muţilor (să mi se ierte autocitarea – un păcat în care, totuşi, nu am căzut prea des): „Ţoiu ştie să povestească atrăgător chiar dacă proza sa nu e în primul rând de evenimente, ci de sugestie şi de atmosferă psihologică. Rămâne ca prozatorul să încorporeze cazuistica sa morală, de care e preocupat astăzi, marilor probleme, în construcţii de perspective ample şi ecouri adânci. Nuvelele aştern premisele fecunde pentru o astfel de întreprindere”.

Lucrul s-a întâmplat. Galeria cu viţă sălbatică am citit-o în manuscris, în 1975, producându-mi sentimentul întâlnirii cu o mare carte. La fel Însoţitorul (1981), la fel Căderea în lume (1987), romane care vin cu imaginea unor lumi rotitoare în jurul propriilor axe. Care impun, – pentru a rămâne în aceste însemnări numai la Galeria... –, personaje de neuitat cum ar fi Chiril Merişor, insul victimizat de o istorie crâncenă, asediindu-l, făcând să pătrundă în sufletul său tulburat, mai ales din clipa pierderii acelui carnet cu însemnări intime, un sentiment de teroare distrugător. Un om făcut dintr-o materie şi rezistentă, şi fragilă, străbătând un traseu pe care pierde necontenit, dar la al cărui capăt poate să lase mesajul său de neabdi