De ce nu-mi rup pixul după Wimbledon

Nadal nu a învins la Wimbledon şi nu văd de ce mi-aş trînti, precum alţii, racheta, pixul cu care am scris că nu va pierde turneul dacă va juca aşa cum a jucat cu Del Potro în “sferturi”. M-am înşelat. Djokovici în finală a fost mai bun ca Del Potro, iar Nadal mai slab ca oricînd, după pierderea primului set, în care s-a mers echilibrat pînă la 4-4, unde Nole a făcut break-ul şi totul s-a dereglat surprinzător pentru Rafa. El a pierdut catastrofal setul al doilea, un 1-6 în juma’ de oră, fără să realizeze vreun break în peste o oră de joc. În setul al treilea, cîştigat la un straniu 6-1, nu el a întors meciul, ci Djokovici şi-a permis o lungă relaxare, o profundă respiraţie, fără să intre în panică, negociindu-şi perfect energia.

Setul al patrulea cred că mă confirmă. N-a fost o finală imperială, nici unul nu a fost imperial, deşi, fireşte, Nadal va spune după meci că a jucat bine, dar cineva a jucat şi mai bine… Obiectiv cum sînt, ca fan Fedex (după cum îl numesc cîţiva internauţi) susţin că rivalitatea lor abia începe, cu avantaj - pentru un timp - de partea lui Djokovici, a cărui forţă e ceva mai puţin uzată. Căci în tenisul extrem (altă foarte bună expresie a unui comentator) nu se mai poate discuta decît în termenii aceştia, ne plac sau nu…

Oricum, nu-mi rup pixul pentru că mai am nevoie de el ca să scriu cît de bine mi-au făcut cele trei ore de tenis petrecute cu Ion Ţiriac la semifinala Nadal-Murray. Dacă lăsăm politicul şi economicul deoparte (adică de ce nu s-ar putea?), Ţiriac e un bancher în comentariile sale. De dinainte de ‘89 îl ascult nu numai cu atenţia cea mai respectuoasă, dar şi cu pixul în mînă. Poţi fi sau nu de acord cu ce susţine, savantul în tenis te domină în toate domeniile, inclusiv în cele ale humorului profesionist. E vizibil un federeralist căruia - ca şi Borg, ca şi McEnroe, ca şi