Momente pianistice importante, petrecute în ultimele săptămâni la Bucureş ti, pe scena Ateneului Român, în Studioul Radio de pe str. Berthelot, s-au dovedit a fi veritabile evenimente asupra cărora nu poţi să nu meditezi; observând trasee, cercetând determinări ce condiţionează împreună marele moment artistic al recitalului, impactul acestuia în spaţiul public.

În mijloc de iunie, ziua cea mare a cântului pianistic ne-a fost oferită de Institutul Francez, cel care a organizat o extinsă etalare a valorilor unei şcoli de nobilă personalitate artistică. În plus, recitalul susţinut de Brigitte Engerer şi cel oferit de Bertrand Chamayou, o după-amiază şi o seară extinse pe durata a aproape cinci ore de muzică, au fost dedicate aniversării a două secole ce se împlinesc de la naşterea lui Franz Liszt. Este artistul de geniu căruia îi datorăm, de fapt, formula recitalului susţinut de un muzician performer care se adresează publicului său, admiratorilor săi, cărora le vorbeşte despre sine, despre lume, despre idealurile sale, le oferă satisfacţii muzicale şi bucurii, unele dintre acestea mărunte bijuterii sonore, altele ridicându-se la nivelul unor veritabile profesiuni de credinţă. O importantă doză de orgoliu – nu de vanitate ! – animă acest act temerar. Este afirmarea individualităţii conştiente de valoarea propriei creativităţi. O făcuse şi Paganini mai înainte; exhibiţionismul său virtuoz era susţinut de o imaginaţie ieşită din comun, de un uimitor simţ melodic cu totul propriu muzicii italiene în general. Aidoma romanticilor, Liszt vorbeşte ca un tribun; declamaţia sa, agrementată de horbota stufoasă a sunetelor ornamentale, depăşeşte nevoia strictă a unei comunicări de anume atracţie; dimpotrivă, are consistenţă, dispune de valoare poetică, se sprijină pe o meditaţie filosofică hrănită de lecturi din Petrarca, Dante, din Goethe, este inspirată de marile călă