Istoricii ruşi şi români au viziuni complet diferite asupra istoriei comune.

Relaţiile dintre România şi Rusia sunt mai încordate ca niciodată în ultimii ani. Iar tensiunile diplomatice nu fac altceva decât să arate că problemele au rădăcini mult mai adânci. I

storicii specializaţi în mentalităţi colective spun că schimburile dure de replici dintre oficialii români şi ruşi nu sunt decât o escaladare episodică a unor mari tendinţe care au o vechime seculară. Una dintre aceste rădăcini este reprezentată de Războiul de Inde­pendenţă din 1877 - 1878, urmat de tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin. Aceste episoade sunt complet diferit interpretate de istoricii români şi de cei ruşi.

În timp ce ruşii susţin că România şi-ar fi cucerit inde­pendenţa cu ajutorul sângelui slav vărsat pe câmpurile de luptă din Balcani, istoricii români subliniază atitudinea lipsită de loialitate a Rusiei, care a smuls României cele trei judeţe din sudul Basarabiei care reveniseră Moldovei în urma Războiului Crimeii, în anul 1856. Şi asta deşi România şi Rusia erau aliaţi. Tratatul de alianţă a fost negociat de către principele Carol I, viitorul rege al României, şi de prim-ministrul său, Ion C. Brătianu. Despre alianţa dintre România şi Rusia şi despre tratamentul pe care Rusia i l-a aplicat României s-au scris mii de cărţi. Însă puţine dintre ele au arătat efectele pe termen lung şi foarte lung ale acestor evenimente, care au contribuit la o ostilitate bine consolidată între România şi Rusia.

„Păcatul originar"

Una dintre diferenţele fundamentale dintre perspectiva românească şi cea rusească asupra evenimentelor din anii 1877 - 1878 constă în deosebirea de păreri asupra statutului interna­ţional al României. Dacă pentru oficialii români România mai avea doar legături simbolice cu Poarta Otomană, pentru diplomaţii ruşi era convenabil să socotească Români