Dacă precedentele volume edite ale Jurnalului cărtărescian au fost ridicate pe aripile cărților crescute din trunchiul său, cu al treilea volum, situația se schimbă, deși calitatea însemnărilor rămîne cel puțin aceeași. Perioada 2004-2010 este una în care creșterea exponențială a notorietății interne, a succesului de piață, a traducerilor, a burselor, a recunoașterii internaționale ș.cl. a fost invers proporțională cu valoarea titlurilor publicate. Pentru destui comentatori, inclusiv pentru sus-semnatul, acestea au oscilat între nivelul „OK“ (De ce iubim femeile, Frumoasele străine, Nimic) și „dezamăgitor“ (Orbitor. Aripa dreaptă), articolele politice din Baroane! avînd doar relevanță conjuncturală de simptom. Celor curioși să înțeleagă mai bine cum s-a produs această metamorfoză negativă, ca a lui Gregor Samsa, din nuvela lui Kafka, Zen le oferă o lectură elocventă, în pofida lacunelor și a contrafacerilor pe care le implică un asemenea jurnal „extim“. Unii s-au arătat nedumeriți de titlul ales, cîtă vreme atitudinea auctorială numai la seninătatea înțelepciunii zen nu trimite. Explicația se află însă la îndemîna oricui a parcurs koan-ul plasat ca motto pe pagina de gardă: zen este „viața de toate zilele“ sau, în termenii deseori invocați ai lui Mateiu Caragiale, „viața care se viețuiește“. Jurnal de criză cvasipermanentă Numai cine nu l-a citit atent pe Mircea Cărtărescu se mai poate declara frapat de elecțiunea mesianică (de Mesia al Cărții) pe care o etalează personajul său sau de faptul că diaristul „se plînge tot timpul“, ca un psalmist al lumii postmoderne, că i s-au luat puterile supraterestre ale scrisului: precedentele jurnale o fac și ele, chiar dacă mai puțin. Adevărata noutate stă în faptul că legitimarea metafizică, de drept divin a literaturii cărtăresciene nu se mai poate sprijini și pe excelența noilor scrieri consemnate, ci exclusiv pe a celor