Dacă ar exista un top al cuvintelor în vogă, mijlocul anului 2011 ar consemna, cu siguranţă, în fruntea clasamentului semnătura , în variantele ei electronică şi digitală . Frecvenţa sporită a sintagmei semnătură electronică/ digitală în media românească a acestor zile se explică prin proverbialul zor al românului pentru a rezolva în ultima clipă lucruri pe care ar fi trebuit şi ar fi putut să le facă pe îndelete, din timp: după 1 iulie 2011, suflarea antreprenorială din ţară, fie ea mare, mijlocie sau mică (suflarea, nu ţara) trebuie să emane declaraţiile fiscale exclusiv în format electronic, transmiţându-le via internet, iar semnarea lor, evident, trebuie făcută tot electronic sau digital (pentru perechea omonimică digital "dactilar"/ digital "numeric" trimitem la articolul nostru din 19 august 2009).

Nici semnătura electronică, nici semnătura digitală (vom vedea, mai jos, că semnifică lucruri diferite) nu sunt acte ale persoanei umane reale, autonome, ci artefacte, creaţii ale persoanei create, ideaţii de grad secund, menite lumii paralele, virtuale. Spre deosebire de iscălitură (care continuă să fie pusă cu creionul pe hârtie), semnătura electronică nu reprezintă persoana reală, ci o identifică în spaţiul virtual, conform unor reguli stabilite de o autoritate mundană supraindividuală (statul).

Legea românească în materie, promulgată în primul an al noului mileniu (Legea 455 / 2001), defineşte, la articolul 4, paragraful 3, semnătura electronică (în cuprinsul legii nu se foloseşte adjectivul digital) drept "date în formă electronică, care sunt ataşate sau logic asociate cu alte date în formă electronică şi care servesc ca metodă de identificare". Paragraful următor (par. 4) delimitează semnătura electronică extinsă, care are caracter de unicitate (este legată exclusiv de semnatar, pe care îl identifică în spaţiul virtual, lipsa ei însem