Ceea ce înțelegem prin educație formatoare vizează valori pe care școala le afirmă cu ușurință la nivelul declarațiilor de principii, dar care, în practică, rămîn în zona inefabilului și a incontrolabilului. Gîndire autonomă, reflexivă și critică, sensibilitate, argument, dreptul la opinie etc., dar, de la afișarea lor în cap de programe școlare pînă la transformarea în reflexe sociale, distanța rămîne astrală într-un spațiu public în bună măsură manelizat. În plus, cum la școală se pun note de la o vîrstă fragedă – se măsoară, prin urmare, capacitățile intelectuale ale indivizilor –, este exclusă de la bun început detașarea atît de necesară unei asemenea educații. Participanților la un turnir li se dezvoltă, înainte de orice, instinctul războinic, nu dragostea față de semeni, sentimentul relativității victoriilor, generozitatea de a-l considera pe cel învins nu un netrebnic, ci fratele mai puțin norocos. Meritocrația este necesară ca oxigenul într-o lume a tuturor imposturilor, cîtă vreme nu ajunge un fetiș, nu se-mpăunează, nu se confundă cu vedetismul ignar și fără scrupule. E cu atît mai dificilă educația cu cît se desfășoară pe fundalul acestei întreceri și pe cel al unei inechități inițiale, deloc de neglijat. Cel mai bun la orice competiție are șansa unei înzestrări naturale excepționale, a unui mediu social privilegiat și a unui antrenor pe măsură. În ce proporție contribuie fiecare dată, nu poate nimeni să spună. Ce pedagog poate afirma cu mîna pe inimă și cu dovezi științifice incontestabile că toți ne-am născut gata făcuți pentru performanță și numai o lene vinovată este cauza eșecului? Vorba lui Coșbuc: „Nu cerceta aceste legi/ Că ești nebun cînd le-nțelegi!“. Lucrurile trebuie privite cum grano salis, despovărate de emfază și de inflamare, cu răceala celui care acceptă regulile sociale și cu tandrețea omului convins că nu trăiește în cea mai bună d