Aidoma celorlalte capitale europene, Bucureştii ar fi fost îndreptăţiţi să aibă un simbol reprezentat de o construcţie aparte, respectată sau adorată de populaţie. Un asemenea simbol ar fi putut deveni Turnul Colţei dacă...
Dacă Bucureştii n-ar pluti, uneori, ca o corabie, pe valurile seismelor, dacă n-ar fi existat patima înnoirii prin ştergerea urmelor din trecut, dacă primarii s-ar fi îngrijit şi de conservarea monumentelor ori cel puţin ar fi refuzat demolarea lor. Trebuie spus că poporul Capitalei, născut şi crescut vreme de aproape două veacuri la umbra falnicului turn, îl socotea "podoaba oraşului", iar în folclorul local pătrunsese expresia "înalt cât Turnul Colţii", după unele estimări el având circa 80 de metri, înălţime apreciabilă într-un oraş în care clădirile cele mai înalte - până la jumătatea secolului trecut - rareori depăşeau 15 m. Dintr-o mărturisire de epocă, aflăm că "se vedea departe de Bucureşti cale de 3 ceasuri, iar când era senin şi mai departe".
Cum îl vedem în desenul slugerului Nicolae Otetelişanu, turnul avea o arhitectură străină acestor locuri, de inspiraţie nordică, supleţe şi distincţie. Aceste caracteristici de ordin general par să-l confirme pe Sulzer, care, în "Gesehichte des transalpinischen Daciens", editată la Viena in 1787, spune că la înălţarea Turnului au lucrat soldaţii suedezi găzduiţi de Constantin Brâncoveanu după bătălia, pierdută de ei, de la Poltava. Lucrările au fost încheiate în 1715, cum aflăm din pisanie:
"Această înconjurare de zid, cu toată coprinderea din temelie, s-au zidit de dumnealui jupân Mihai Spătarul Cantacuzino, carele fiind coprins de dumnezeiască râvnă, toate acestea foarte înfrumuseţate a făcut precum se vede, pentru mărirea şi slava iui Dumnezeu şi pentru veşnica pomenire a dumnealui şi a tot neamul dumnealui şi s-au săvârşit în zilele luminatului Domn a toată Ţara Românea
