Prof. dr. Traian Oancea, în cartea sa de memorii, „Cincizeci de ani de chirurgie“, aduce, de fapt, un elogiu acestei specialităţi medicale – ştiinţă şi artă – căreia i s-a consacrat, închinându-i întreaga sa existenţă. Amintirile sale aduc, în plus, un omagiu maeştrilor săi, Medicinii militare – Şcolii de chirurgie din armată, „care este leagănul medicinii româneşti, căci ea a pus bazele învăţământului medical din ţara noastră şi a dat ţării primii medici militari şi civili, iar de-a lungul timpului, prin oamenii săi, a adus contribuţii importante nu numai la dezvoltarea chirurgiei militare, ci şi la dezvoltarea chirurgiei româneşti în general“. Un comentariu semnat de dl dr. Mihail Mihailide, la rubrica Jurnal de jurnale. (...)

Observaţia următoare nu se bazează, desigur, pe o evaluare „statistică“, dar, dacă aceasta pune în lumină o realitate, ar merita încercată o explicaţie. Între medicii autori de scrieri memorialistice, chirurgii sunt, de departe, cei mai buni. Iar aceasta, începând cu Nicolae Kretzulescu (1812–1900), doctor în medicină la Paris (1839), iniţiatorul unei Şcoli de mică chirurgie la Spitalul Colţea (1842), profesor la această şcoală, autorul unui „Manual de Anatomie descriptivă“, ctitor, alături de Carol Davila, al învăţământului medical românesc, om politic şi diplomat român, de trei ori prim-ministru, membru fondator al Societăţii Academice Române (din 1879 – Academia Română)1; continuând cu C. D. Severeanu, Dan Setlacec, Sergiu Duca – asupra vieţii şi operei cărora ne-am oprit la această rubrică, şi alţii de care ne vom ocupa – iar acum, Traian Oancea, autorul lucrării memorialistice – în opinia noastră, de raftul întâi – „Cincizeci de ani de Chirurgie“ (360 de pagini, Ed. Militară, Bucureşti, 1998). Această carte despre care am afirmat deja că reprezintă „un model pentru ceea ce ar trebui să fie cărţile de memori