Timiditatea este, în cazul multor persoane, o stare de disconfort emoţional temporar, care dispare odată cu adaptarea la situaţia dată. În schimb, teama constantă de penibil conduce la autocenzură şi la lipsă de iniţiativă.
Oricine poate fi anxios sau se poate simţi nesigur pe sine în anumite situaţii. Dar persoanele timide trăiesc mult mai intens decât celelalte astfel de momente. Când nu reuşesc să-şi depăşească emoţiile, ele ajung să gafeze. De aceea, ca o strategie inconştientă, pot cădea în capcana unui comportament evitant. Mai exact, încep să limiteze interacţiunea cu ceilalţi de teama eşecului, îşi inhibă dorinţa de exprimare şi de acţiune şi ajung să comunice puţin şi ineficient.
Experienţele din copilărie, esenţiale
Timiditatea este favorizată de personalitate, dar nu este neapărat un dat genetic. Specialiştii spun că, de fapt, timiditatea se dobândeşte. Ea vine dintr-o slabă stimă de sine, dintr-o evaluare greşită a propriilor calităţi şi, în multe cazuri, dintr-un simţ autocritic exagerat. În mare măsură, şi educaţia, precum şi relaţia avută în copilărie cu părinţii contribuie la instalarea timidităţii şi apoi a fobiei de expunere, care se poate transforma într-o tulburare emoţională ce necesită psihoterapie.
Când timiditatea afectează în atât de mare măsură relaţia cu ceilalţi încât persoana are de suferit, se poate vorbi de o tulburare din categoria fobiilor. Psihologii susţin că în familiile în care copiii nu au avut confort afectiv din partea părinţilor şi, de asemenea, în cazul copiilor care au fost discriminaţi şi nedreptăţiţi din diferite motive de către educatori, timiditatea este frecventă.
Poate evolua către fobie socială
Se trece graniţa dinspre timiditate către anxietatea socială (fobia socială) atunci când persoana resimte o frică puternică şi persistentă de a fi judecată de către c
