Câţi vor mai fi cunoscând expresia din tema revistei noastre de pe luna iulie? Probabil, puţini, mai cu seamă din generaţiile tinere. Când am propus tema, am dorit să aflăm care sunt cărţile de căpătâi ale scriitorilor.

Întrebarea esenţială este însă dacă scriitorul sau, în definitiv, cititorul actual mai are o carte pe care să o ţină la capul patului, pe noptieră, şi să o reia de câte ori simte nevoia. Întrebarea mi-am pus-o într-o împrejurare oarecum întâmplătoare: remarcând absenţa de pe noptiera hotelurilor moderne a veiozelor de altă dată. Oare, mi-am spus, nimeni nu mai citeşte când călătoreşte? Şi, dacă tot a venit vorba de călătorie, am mai remarcat ceva şi anume că becurile din plafoniera vagoanelor de tren abia dacă au 25 de waţi. Ca, de altfel, becurile din comerţ pentru veioze. Lectura la o lumină atât de scăzută e dificilă. Mi-am răspuns singur la întrebare: nu cred că de economie e, în primul rând, vorba, ci de dispariţia obiceiului de a avea o carte de căpătâi.

Înţelesul care trebuie dat expresiei este legat nu de caracterul fundamental al cărţii, nici de aportul ei în formarea noastră ca cititori, ci de un raport intim al nostru cu cartea, de afecţiune, aş preciza, de nevoia de a o avea alături într-un moment al zilei în care suntem numai noi cu ea. Cartea de căpătâi e o carte de seară, de la care nu ne aşteptăm să ne înveţe ceva, nici să ne surprindă cu ceva şi, cu atât mai puţin, să ne tulbure. Acest rol îl rezervăm dintotdeauna cărţilor de zi. Ea trebuie să ne placă. Pur şi simplu să ne facă plăcere lectura ei. Cartea de căpătâi este un prieten drag şi statornic pe care îl regăsim când ceilalţi prieteni ne-au părăsit. O ştim acolo unde am lăsat-o. E mai fidelă decât un câine. Şi nu pleacă decât dacă o alungăm, niciodată de bună voie.

La urma urmelor, despre ce fel de carte vorbim? Ce anume o face indispensabilă? Acest lucru ţ