E unchiul Ioanei Vișan, presupusa amantă a lui Berlusconi, dar nu face caz din asta. Are 37 de ani și se ambiționează să trăiască, izolat, prin coclauri, la Bădila, satul al cărui singur locuitor a mai rămas. Muncește cu ziua pe unde poate iar din banii strânși își plătește cotizațiile ca să-și asigure o pensie, la bătrânețe.

Săptămâna trecută, pe Gheorghe Toader nu l-a vizitat decât ursul. A venit seara, a umblat prin răzoarele cu ceapă, dar de gardul șubred n-a trecut. Câinii au lătrat până-n spre zori, dar omul nu și-a făcut griji.

“Știam că n-are cum să fie decât vreun mistreț sau vreun urs furnicar, altcineva nu mai calcă noaptea p-aici. Am văzut, dimineața, urmele și m-am liniștit: mare pagubă nu mi-a făcut musafirul, că urșii ăștia sunt cuminți iar în curte nu mi-au intat niciodată, așa că nici de-acu’ n-am de ce-mi face griji!”, spune, relaxat, bărbatul de 37 de ani.

De singurătate nu i-a fost frică niciodată deși cătunul e pustiu doar de câțiva ani. Din 2000 încoace, oamenii au dispărut pe rând din Bădila, cel mai mic sat al comunei argeșene Valea Iașului; unii s-au ptrăpădit, alții, de urât, s-au mutat în oraș sau prin sate vecine ceva mai vii. După ce, în urmă cu șase ani, a pierdut-o și pe cea care i-a dat viață, Gheorghe s-a trezit stăpân peste un sat pustiu.

“Frații, doi băieți și două fete, erau deja plecați care încotro. Eu, fiind mezinul, am zis că trebie să rămân în căsuța asta, c-aici mi-e locul, și mi-am văzut de ale mele.”, spune bărbatul, rezemat de portița de-o șchiopă, cu privirea pierdută peste pajiștile înverzite ce țin cât vezi cu ochii. Ici-colo, printre coclauri, ca niște fantome, vreo 14 căsuțe dărăpănate prin care mișună șerpii par singurele mărturii ale vremurilor în care Bădila semăna cu-n sat obișnuit.

Are motocositoare și antenă parabolică

Sunt săptămâni întregi când Gheorghe nu vede