E exasperant să auzi, din partea celor care au părăsit România, cum îşi manifestă dispreţul pentru cei rămaşi aici.
Istoria lumii moderne e plină de emigranţi în căutarea fericirii. Regimurile totalitare au încercat să-i planteze în ţările de destinaţie ca pe a cincea coloană, iar ţările sărace au oftat uşurate că scapă de sărăcime, de pleava socială. Regimurile comuniste i-au acuzat că-şi vând sufletul pentru câteva parale. Părăsirea spaţiului natal e întotdeauna traumatizantă, cel puţin era, până în momentul în care Uniunea Europeană a hotărât că suntem, cu câteva excepţii, cetăţeni ai universului. Această atitudine a dat roade. Plecaţi cu traista-n băţ, italienii, portughezii, spaniolii au trudit îndelung prin ţările mai răsărite şi tot acasă s-au întors. În toată această ecuaţie cu tot mai puţine necunoscute, România nu era să facă, Doamne fereşte!, corp comun! De aproape douăzeci de ani, cetăţenii ţării noastre tot pleacă de-acasă şi nu dau semne că s-ar sătura de fugă. Normalitatea - care a atins, pe rând, Polonia, Cehia, Slovacia, ţările baltice, până şi Bulgaria - ne tot cârpeşte-n cap cu bagheta fermecată, dar instrumentul-minune se usucă. În editorialul de ieri, prietenul meu Liviu Antonesei ajungea la concluzia că trebuie să ne căutăm, să ne trăim fericirea acolo unde ne-o putem găsi, departe de România, cât mai suntem în stare. A lupta şi a spera, în acest loc blestemat, e o pierdere de vreme. O zădărnicie istorică.
De la Eminescu încoace, convieţuim cu aceleaşi concluzii spăimoase. Aceeaşi jale istorică şi aceeaşi lecţie de viaţă irosită ne marchează şi experienţa, ideologia, morala. Toţi ne bagă în cap că nu e nimic de făcut. Că vom fi înfrânţi de corupţie, incompetenţă, hoţie. Că politica e o curvă, iar viaţa socială e o pedeapsă. Toţi moraliştii presei româneşti din ultimii 150 de ani (excepţie făcând presa comunistă ineptă) au emis c
