Mereu mi-au placut si am iubit animalele, dar in special pisicile; am avut una pe care mi-au furat-o vecinii si au dus-o undeva la tara, deoarece probabil ii deranja faptul ca dimineata la 5 o duceam afara.
Nu va pot spune ce sentimente de durere, tristete, chiar panica m-au coplesit atunci... Timp de o luna nu m-am putut concentra la nimic altceva, ma gandeam mereu la ea, o cautam pana seara tarziu. Am iubit-o foarte mult, intre noi era o relatie speciala, dar, incet-incet, m-am resemnat cu ideea ca am pierdut-o... Daca soarta ne-a despartit, nu mi-a ramas decat sa sper ca poate acolo unde a ajuns ii este mai bine.
Colegul de la care o primisem imi spunea ca imi da alta pisica, insa eu eram hotarata sa nu ma mai atasez de nici un animal. Mama imi spune mereu ca "nimic nu e intamplator" si ca printre noi exista ingeri (nu neaparat fiinte supranaturale, ci oameni de care Dumnezeu se foloseste pentru a ne vindeca si reda speranta). I-am spus ca probabil Dumnezeu are preferatii Sai, cu care colaboreaza, iar de ceilalti nu Ii prea pasa. Regret vorbele astea.
Acum doi ani, intr-o dupa-masa torida de iulie, ma intorceam cu autobuzul de la serviciu, foarte obosita. Era aglomerat si, pe deasupra, o batranica cu o gramada de bagaje s-a asezat langa mine, inghesuindu-ma. A inceput sa se planga de greutatile vietii, dar nu s-a adresat cuiva anume, ci mai degraba vorbea cu toata lumea si, de fapt, cu nimeni, caci nimeni din autobuz (inclusiv eu) nu i-a acordat atentie si nici nu i-a cedat locul. M-am "trezit" cand batranica m-a calcat pe picior, chinuindu-se sa-si ridice bagajele. M-am oferit sa o ajut sa coboare, insa ea m-a rugat sa o conduc pana la bloc. Eram atat de obosita si lipsita de chef, dar n-am putut sa o refuz. Pe drum, m-a asaltat cu intrebari: cati ani am, cu ce ma ocup, i-am raspuns foarte scurt ca lucrez la un centru de copii. M-am "trezit"
