Primele amintiri legate de Apahida le păstrez din vremea copilăriei şi sunt, oarecum, de natură “feroviară”. Pe relaţia Cluj-Dej, Apahida era prima gară în care trenul făcea popas 10 minute. Revăd şi azi, pe ecranul minţii, imaginile culese din goana trenului.
De fiecare dată, după Someşeni, aşteptam, cu sufletul la gură, să ajung la Dezmir, să-mi încânt ochii cu minunatele şi, în acelaşi timp, înfricoşătoarele locomotive cu aburi stocate în parcul rece al haltei. La câteva minute distanţă, se afla Apahida. Se ivea întâi un canton care purta numele localităţii. Urma apoi rampa de încărcare, la capătul căreia începea gara propriu-zisă, care ne imobiliza vreme de 10 minute. Trenul pornea greoi, legănându-se peste macaze şi ţăcănind ritmic la joante. Lăsa în dreapta magistrala trei, după care îşi accelera alergarea către Jucu. Îmi amintesc de munţii de sfeclă aflaţi pe rampă, spre a porni către fabricile de zahăr. Nu i-am uitat nici azi, când, din goana maşinii am privit rampa, goală de vreo 20 de ani.
Dar toate acestea au fost de mult… Am revenit recent în Apahida. Primul lucru ce m-a frapat, a fost lipsa locomotivelor din parcul rece de la Dezmir, precum şi rampa de încărcare goală şi abandonată, lângă o gară aproape pustie. Turnul de control nu mai există. Am lăsat în dreapta drumul Cojocnei şi am apucat-o spre centrul Apahidei, urmând şoseaua către Jucu. Un cartier de blocuri te întâmpină imediat. După el urmează o mică piaţă cu deschidere la drum, flancată de edificiile culturale ale localităţii. În centrul ei, se înalţă un monument dedicat eroilor staului. O şcoală frumoasă. O casă de cultură. La mică distanţă, întâlneşti sediul administraţiei locale, iar apoi biserica ortodoxă, cu două turnuri. Zeci şi sute de companii, mici şi mari, care au schimbat radical faţa comunei. Astăzi, Apahida e o comună modernă, printre cele mai bogate din ţară. De fapt, a
