"Sambata de dimineata,/ M-o catat moartea pan' casa./ M-o catat si m-o aflat,/ Eu de moarte m-am rugat/ Sa ma mai lase un ceas,/ Ca mai am si eu nacaz/ Si mai am vreo trii copchii/ Si-o mie de datorii./ Si daca le-oi impaca,/ Vina moarte si ma ia!"
Moartea face parte din viata. Grigore Lese a cantat de atatea ori despre ea, dar, dupa cum i-a randuit Dumnezeu, pana acum, nu a cantat niciodata pentru cineva apropiat. De curand, Grigore si-a condus tatal pe ultimul drum. Tatal cel drag, ramas acasa, in Maramures. In cantecele oamenilor simpli, moartea e privita cu supunere si acceptata ca un dat al sortii, uneori chiar ca o eliberare de greutatile vietii pe pamant. Totusi, nu e usor sa te desparti de cei dragi, iar despartirea de un parinte e dureroasa la orice varsta s-ar intampla ea.
Astazi, la "Asul de Inima", despre o trecere pe pamant cat o lectie uriasa de viata, o poveste spusa de Grigore Lese, la mai multe zile dupa ce si-a sters lacrimile de la pierderea parintelui sau, Ionu' lui Opris din Stoiceni, Tara Lapusului.
Numele si pamintele!
L-am dus pe tata pe ultimul drum, la locul din deal, langa bisericuta de lemn, pe care si-l alesese de multa vreme. Si am sa va spun povestea lui, nu pentru ca o fost tatal meu, ci ca a fost un om bun pe lume. Un Om cu "O" mare, un exemplu pentru comunitate si un model pentru mine. M-a investit, inainte de a muri, sa fiu dupa el in fruntea familiei. Asa primesc feciorii, ca sa-si intemeieze o familie: numele si pamantul. Cand m-am fost eu insurat, pamantul i-l luasera comunistii. Si mi-a dat doar numele. Acum, dinainte de-a muri, mi-a dat si pamantul, ca sa raman eu in fata restului familiei cel dintai ascultat. Asa-i randuiala. Din priviri ne-am inteles, cand o fost la intabulat pamintele. Asta insemna ca eu o sa duc neamul mai departe si ca pamantul nu va fi instrainat. Tat satul stie: "A
