Avea 8 ani abia împliniţi, ochii mari şi-un fes tras pe frunte. Îl chema Andronache Spiridon Ionel, iar dispariţia lui a fost etichetată drept „plecare voluntară”. A fost curios să vadă ce-i dincolo de strada lui, de oraşul lui şi a plecat de-acasă, acum 19 ani, lăsând în urmă o mamă care l-a căutat prin două decenii şi-o fotografie alb negru, neclară.

A dispărut înainte de Crăciun. Pe 7 decembrie 1992. Mama lui muncea ca femeie de serviciu pe la blocuri. Locuiau în Vulcan, judeţul Hunedoara. În acea zi, ea spăla nişte scări, iar pe Spiridon l-a trimis să arunce la gunoi un sac plin de resturi. Şi, din acea clipă, l-a mai revăzut abia acum. O vreme, a aşteptat ca el să se întoarcă singur acasă. Pe atunci, chiar poliţiştii te îndemnau să faci asta... Pe 13 ianurie 1993, femeia a înregistrat la poliţia din Vulcan dispariţia copilului.

Poliţiştii l-au căutat pe băiatul femeii de serviciu fără tragere de inimă şi fără spor. Copilul fugit a trăit printre boschetari vreme de un de zile, prin trenuri, gări şi autogări. Apoi, a ajuns într-un centru de minori din Braşov sau din Sinaia, nu-şi mai aminteşte astăzi exact. Ştie doar că a fugit de acolo, iar în 1994 a fost internat în Centrul de Minori „Pinocchio” din cartierul bucureştean „Dămăroaia”. Pe vremea aceea nu există o baza de date a poliţiei cu copii dispăruţi, însă cei din centru nici măcar nu s-au obosit să anunţe poliţiştii de la Urmăriri, întrebându-i, de curiozitate, dacă nu cumva plânge vreun părinte după copilul de 10 ani. Spiridon îşi dăduse un alt nume, sub care a şi fost înregistrat la „Pinocchio”. A stat acolo un an, apoi a fugit din nou. Îi intrase în sânge sindromul de „dromoman”, de care suferă toţi copiii străzi. Voia să fie liber, pe cont propriu, fără program impus, şi să nu dea socoteală nimănui. Într-o zi, mergând cu trenul, Spiridon a fost bătut. L-au lovit puternic în ca