Şi, pînă la urmă, ţi-a plăcut sau nu Zenul lui Cărtărescu? Mie mi s-a părut că are multe pagini splendide, dar şi pagini la care Mircea ar fi putut renunţa. (Am şi scris despre asta în Caţavencii) Dar, una peste alta, aşa-numita specie a jurnalului e şi cu carne şi cu peşte şi cu legume. Iar Cărtărescu, în Zen, stăpîneşte această reţetă cu de toate, pe care a băgat-o în bucătăria lui literară şi apoi a scos-o la vînzare.

Dacă scrii jurnal literar – adică un jurnal pe care îl publici în timpul vieţii, rişti să-ţi pui în cap o mulţime de contemporani. Unora nu le place cum ai scris despre ei, altora nu le place cum scrii despre lucrurile care le plac lor, iar dacă eşti un scriitor cunoscut şi pentru altceva decît pentru jurnalul tău, mai există şi invidiile confraţilor şi reţinerile celor care nu cred în tine, ca animal literar.

Aşa că Jurnalul lui Cărtărescu, ajuns la momentul Zen, fireşte că mai degrabă va irita decît va stîrni reacţii aprobatoare. Asta-i viaţa, şi cea literară şi în general. Dar cînd scrii despre Jurnalul lui, o faci doar pentru a i-o trage fiindcă nu-ţi place orientarea lui politică? Sau pentru că nu eşti de acord cu opiniile lui despre cărţi şi despre autori? Sau pentru că pe tine te plictiseşte obsesia lui de a scrie Orbitor 3? Sau pentru că vrea să ia Premiul Nobel? Păi ăsta e tot hazul şi capcana unui asemenea jurnal. Şi din cauza asta autorul îşi îngroaşă opiniile, ştiind că-i va scoate din sărite pe unii şi pe alţii.

Jurnalul lui Cărtărescu e, sînt de acord, inegal şi plin de văicăreli depresive, dar asta-l face plauzibil. Imaginează-ţi că l-ar fi scris ca să nu supere pe nimeni sau ca să placă tuturor. Ar fi fost o plictiseală. Or pe mine, într-un asemenea jurnal mă interesează exact lucrurile pe care Cărtărescu le scrie „la risc”, ştiind că va stîrni reacţii adverse. Iar dacă m-aş lega de chestiile scrise de el la rîcî