Ca în fiecare an, în luna iulie, oraşul Avignon din sudul Franţei intră în frisonul unuia dintre cele mai mari şi importante festivaluri din lume, ajuns la a 65-a ediţie. Un festival nu numai de teatru, ci al artelor în general, care devine şi un loc de dezbatere publică pe teme culturale, sociale şi politice.
Nu greşim dacă spunem că Festivalul de la Avignon a devenit un fel de laborator european, dar şi internaţional care îşi propune în primul rând să caute şi să promoveze noutatea în materie de limbaj artistic. Multe spectacolele din IN (secţiunea oficială a manifestării) sunt concepute ca nişte experimente culturale unde se intersectează cele mai noi, mai interesante şi mai surprinzătoare tehnici cu cele mai insolite idei.
Dacă în urmă cu o sută de ani avangarda era sinonimă cu ideea de provocare iar artiştii avan-
gardişti erau consideraţi nişte marginali, astăzi avangarda s-a clasicizat, a devenit aproape normă. Un regizor care nu propune un spectacol „provocator” la Avignon în secţiunea IN trece drept retrograd sau depăşit.
Anul acesta programatorii secţiunii oficiale a festivalului au ţinut să pună accentul pe coregrafie. Artistul asociat al festivalului este un artist coregraf francez, Boris Charmatz, un artist care
s-a afirmat în ultimii 15 ani încercând să spargă codurile coregrafiei şi să propună noi forme de expresie corporală în materie de dans, mişcare, raport cu obiectele sau cu spaţiul. Principalul său spectacol, programat în Curtea de Onoarea a Palatului Papilor, se numeşte „Enfant” - („Copil”). El reuneşte, pentru un spectacol intens dar scurt, de o oră şi 15 minute, 9 dansatori şi 27 de copii având vârste între 6 şi 12 ani. Curtea de onoare a Palatului Papal devine astfel un fel de... curte de recreaţie unde Boris Charmatz propune o reflecţie legată de raporturile de forţă: dansatorii adulţi îi vor lua de fapt pe co
