Zici că abia dimineaţă, înainte de a pleca la şantier, şi-a dat jos căciula voluminoasă ca un turban şi bluza de trening. Acelea din poza sa de copil pierdut, imagine care poliţiştilor nu le mai spunea nimic, după atâţia ani. Pare că a rămas în acelaşi tricou ponosit aruncat peste umeri de mama din Vulcan. Cea pe care a văzut-o din nou în martie, după 19 ani. Atât doar: de la frunte în sus, un răsărit de chelie îi oferă un aer matur.
Cu faţa osoasă, puţin mai slab, figura sa şi-a pierdut din „bolfoşimea” aceea de demult: rotunjimilor obrajilor de copil s-a mai estompat. Însă au rămas aceiaşi ochi pătrunzători şi contururile largi ale buzelor. Zâmbeşte timid, bucurându-se că astăzi nu îl mai urmăreşte niciun poliţist. Niciun gardian nu-l mai apucă vânjos de guler, întrebându-l ce caută la o oră nepotrivită prin oraş. De aceea, poate, a devenit un automatism pentru el: dacă vede un copil care plânge pe stradă se opreşte şi-l întreabă dacă are nevoie de ajutor. S-a întâmplat chiar să-l conducă acasă pe un băieţel care se pierduse, aşa cum era el acum 19 ani. „Dacă are nevoie de bani, îi ofer şi ultima sută de lei din buzunar”. Pentru el, a fost un ghinion să nu fie găsit atâţia ani de poliţie; la puţin timp după ce a fost internat într-un centru de plasament de la Bucureşti, a fost înregistrat cu alt nume. A fugit de acolo şi, prins în tren, a spus, de frică, ce i-a venit în minte: Bichiu Marian, nume cu care avea să fie înregistrat din nou, la revenirea la centru. Iar de atunci, Andronache Spiridon Ionel, copilul dispărut pe 7 decembrie 1992, a rămas doar un nume sub o poză. Bichiu Marian avea să-şi continue viaţa, cu suisuşile şi coborâşurile sale, departe de cei dragi.
Astăzi, el locuieşte într-o margine de Iaşi, în gazdă, şi lucrează pe şantier la termoizolaţii. Cele 50 de grade Celsius, cât măsoară aerul la rădăcina schelei, nu-l descurajează. L-am a