Schimbările într-un domeniu atât de complex precum educaţia nu se petrec nici de azi pe mâine şi nici într-o singură generaţie. Dezastrul de la bacalaureatul din acest an reprezintă finalul unui segment de dreaptă al cărui început se ascunde cu mult mai în trecut. Căderea învăţământului şi educaţiei în general începe abrupt după 1948. Nu schimbarea legislaţiei aferente în ideologie şi curiculă şcolară a reprezentat neapărat un dezastru, ci altele au fost distrugerile: corpul profesoral a fost în mare parte destituit şi marginalizat prin închisori, lagăre de muncă forţată sau alte „perfecţionări" potrivite cu „originea socială". Am cunoscut cazuri de profesori universitari sau avocaţi, care ajunseseră după 1949 să fie instalatori sau strungari pentru că nu corespundeau ideologic. Modelele au dispărut de atunci prin diminuare şi „decapitare" socială. Dincolo de vasta politică de igienizare socială a partidului muncitoresc privind diminuarea analfabetismului, prin înfiinţarea a sute de şcoli şi grădiniţe după 1950, în majoritatea lor improvizate în case naţionalizate, a existat şi formatarea ideologică a învăţământului de toate gradele. Apoi interdicţiile pe anumite lecturi şi libertăţi de profesie, gândire şi atitudine, iar toate acestea au produs modificări puternice în nivelul de cultură şi educaţie al majorităţii populaţiei.

Cum a început această prăbuşire pe care o trăim şi azi? Un martor al acestei căderi în gol a fost studentul pe atunci la Bucureşti Constantin Olariu. Iată ce povesteşte el referitor la anii '50: „Capitala suferea cel mai grav. Duminicile şi în zilele de sărbătoare te şoca un fenomen: puţina lume bună ce mai rămăsese ieşea să se plimbe la Şosea, la aer curat, în vreme ce mahalalele şi periferiile năvăleau în Centru, infestând cu duhori aerul sălilor de cinematograf şi umplând de scuipaţi şi râgâieli bodegile, cârciumile, trotuarele din