Foto: Dragoş Robatchi / Jurnalul Naţional România anului 2000, la sfârşitul căruia mi-am început cel de-al doilea mandat constituţional de şef al statului, avea în faţa sa două mari sfidări în plan extern: integrarea europeană şi integrarea în NATO. Erau două procese pe cât de complexe, pe atât de importante pentru viitorul nostru, ca naţiune, într-o lume în care se profilau schimbări importante atât la nivel regional, cât şi la nivel global.
Reticenţele adversarilor extinderii spre Est, spre fostele ţări socialis-te, atât a Uniunii Europene, cât şi a NATO, au început să scadă pe măsură ce se trăgeau concluziile necesare din modul în care apăruse şi se dezvoltase criza iugoslavă. Gestionarea ei, care a implicat actori multipli şi o intervenţie militară la limita legalităţii, conform Dreptului internaţional, a născut însă două iluzii: aceea a "construcţiei naţiunilor", respectiv a "exportului de democraţie", şi o variantă mai soft, adaptată vremurilor, a "doctrinei Brejnev", anume dreptul de intervenţie din motive umanitare.
Merită să facem un excurs în trecut, pentru a explica de ce PDSR s-a abţinut de la vot în momentul în care trebuia să se aprobe cererea SUA de a permite survolul României pentru avioanele care executau misiuni de luptă împotriva armatei sârbe, în conflictul legat de Kosovo.
Abţinerea venea din convingerea că nu există soluţie militară pentru problemele din regiune, lucru pe care dezvoltarea ulterioară a lucrurilor l-a confirmat pe deplin. Situaţia din zonă s-a îmbunătăţit doar în momentul în care statele succesoare ale Federaţiei Iugoslave au avut o perspectivă clară de evoluţie, o foaie de parcurs, cum am avut şi noi, atât pentru integrarea în NATO, cât şi pentru integrarea în UE.
Poporul sârb s-a descotorosit singur de Slobodan Miloşevici, singur şi-a rezolvat problemele interne, şi acum se pregăte
