Încă de la descoperirea sa uraniul a suscitat interesul oamenilor. Valenţele sale multiple, raritatea sa şi nu în ultimul rând periculozitatea acestui metal atipic au dus, în zilele noastre, la o adevărată competiţie internaţională pentru procutarea lui. Marile puteri, dar şi statele mici, dar ambiţioase, se întrec în a-şi asigura stocuri cât mai mari de uraniu. Care să fie însă motivele adevărate din spatele goanei după preţiosul element?

Conform datelor ştiinţifice din domeniul chimiei şi al fizicii, uraniul este un metal alb-argintiu, cu numărul atomic 92 - atomul de uraniu are 92 protoni şi acelaşi număr de electroni, dintre care 6 sunt electroni de valenţă. Densitatea sa este cu 70% mai ridicată decât cea a plumbului, dar nu este atât de dens precum aurul sau tungstenul. Se găseşte în mod natural în zăcăminte de concentraţie redusă în sol, roci şi apă, fiind extras din minereurile care îl conţin, denumite uraninite în limbaj specific. Când este prelucrat şi rafinat prin metode speciale, uraniul se prezintă sub forma unui metal cu radioactivitate scăzuta şi cu duritate mai mică decât a oţelului. Este puternic electro-pozitiv şi slab electro-conductor, maleabil, ductil şi slab paramagnetic. Uraniul reacţionează cu aproape toate elementele nemetalice şi cu compuşii lor, reactivitatea crescând în funcţie de temperatură. Este dizolvat de acidul clorhidric şi azotic.

În domeniul armelor, este folosit mai ales în producerea de proiectile de toate calibrele, cu aplicaţie penetrantă ridicată. Mai pe scurt, cele mai eficiente proiectile antitanc, rachete anti-buncăr sau cartuşe contra vestelor antiglonţ au capete perforante alcătuite din uraniu sărăcit în combinaţie cu 1-2% alte elemente chimice. La impact, densitatea şi duritatea acestor proiectile distrug şi cele mai avansate blindaje. Dar perioada de glorie a uraniului în industria militară a început