Nu putem da altor ţări lecţii privind ajustarea fiscală din România. Într-adevăr măsurile de austeritate sunt dintre cele mai dure din Uniunea Europeană iar corecţia fiscală este una ambiţioasă. Suferim însă la capitolul calitate a ajustării fiscale, punct slab care va aduce după sine rate mici de creştere economică, lipsa de sustenabilitate a modelului de creştere şi o convergenţă reală lentă faţă de ţările dezvoltate.
România a intrat în criză cu o situaţie macroeconomică dezechilibrată. Contagiunea crizei financiare globale s-a suprapus efectului de cauzalitate cumulativă – efectele negative ale crizei externe fiind accentuate de dezechilibrele interne deja existente. Alături de Letonia, noi eram puternic dependenţi de fluxurile de capital străin, atât pe partea de sector public cât şi pe cea a sectorului privat. Problema deficitelor gemene ridicate (5,4% din PIB deficit bugetar efectiv şi 13% din PIB deficit de cont curent în 2008) a condus la o marjă de manevră redusă pentru a susţine financiar stimuli fiscali adecvaţi.
Pe de altă parte, România a avut un management inadecvat al politicilor macroeconomice. Politicile fiscale prociclice au condus la crearea de spaţiu fiscal în perioadele de decalaj recesionist şi epuizarea acestuia în perioadele cu decalaj expansionist. România a făcut ajustări fiscale de anvergură atunci când economia funcţiona sub potenţial, contrar postulatelor teoriei macroeconomice, care recomandă procese de consolidare fiscală în perioadele de expansiune.
Toate acestea au determinat nevoia unei ajustări fiscale largi, ce trebuia începută încă din 2009. Cu toate că gradul de libertate asigurat decidenţilor de politici macroeconomice din România a fost redus, ajustarea fiscală trebuia să fie una bine gândită, etapizată raţional şi neapărat comunicată inteligent, pentru a fi înţeleasă de către public.
Goana după ţinte
