Săptămâna trecută au fost foarte multe știri despre traficul de și cu organe. Nu s-a prea discutat despre acest fenomen la modul serios, a fost un scandal legat de spitalul Fundeni, o știre (aici) despre cum părinții sunt speriați de zvonul conform căruia copiii le sunt răpiți și uciși pentru organe apoi o altă știre micuță, uitată oarecum pe paginile tabloidelor – ca senzațională – dar prea puțin importantă, cu (aici) o fetiță din India care s-a sinucis pentru a-și dona organele fratelui și tatălui său.

Dincolo de zvonurile alarmiste în genul celor pe care le auzeam pe la bloc când eram mică (poate le auzeați și voi de la părinți și vecini – acelea în care niște oameni îmbrăcați în negru vânau copiii neascultători care nu stăteau cuminți unde să-i poată vedea părinții și le furau organele) și de scandalul privind traficul de organe din spitalele publice, realitatea este că organele se vând, se cumpără și că au devenit uneori chiar destul de ieftine. Nu știu dacă v-ați mai uitat la forumurile de vânzări de pe net, se vând rinichi la greu, prețul este cuprins între 3 și 12 mii de euro. Puțin, mult, ieftin, scump? Faceți aprecierile și singuri.

Printre primele cauze ale fenomenului sunt de altfel: sărăcia, ineficiența sistemului de sănătate public și legislația. Zice-se că donorii se încadrează de obicei în profilul celui căruia statul nu-i poate oferi nicio şansă: necalificat, fără studii superioare, şomer, sau chiar provenind dintr-un grup etnic minoritar…

Ne indignăm vezi doamne când auzim reacții ale medicilor în genul Dorinei Tacu, doctor primar nefrolog, care întocmeşte listele de aşteptare pentru transplanturi cu organe de la pacienţi în moarte cerebrală. Ea susţine că nu este de datoria ei să urmărească înţelegerile pe bani dintre donatori şi primitori. „Sunt doctor, nu poliţist, ca să mă intereseze care şi cui dă bani. Cum să-i refuz dacă