Dreptul la educaţie pe teritoriul României de azi a fost cerut pentru prima oară, în sensul modern pe care-l cunoaştem astăzi, acela al învăţământului organizat de stat, în proiectul de constituţie al revoluţiei valahe, proiect publicat şi tradus în limba germană şi franceză la Craiova de L. Fayenza. Ceea ce s-a numit „bases de la nouvelle constitution en Walachie" decidea la art. 16 ca „înstrucţia să fie egală şi întreagă pentru tot românul de amândouă sexele". Aceasta a fost situaţia la 1848 şi respectivul articol a rămas un deziderat până în vremea lui Cuza.

Primul act constituţional care a impus acest drept la scara întregului spaţiu locuit de români a fost acela din 1923. La art. 24 din titlul II, „Despre drepturile românilor", aflăm că „învăţământul este liber în condiţiunile stabilite prin legile speciale şi întrucât nu va fi contrar bunelor moravuri şi ordinei publice. Învăţământul primar este obligator. În şcolile Statului acest învăţământ se va da gratuit. Statul, judeţele şi comunele vor da ajutoare şi înlesniri elevilor lipsiţi de mijloace, în toate gradele învăţământului, în măsura şi modalităţile prevăzute de lege".1

Constituţia din 1938, impusă de regele Carol al II-lea, relua în linii mari prevederile constituţiei precedente privind educaţia. La titlul II, „Despre datoriile şi drepturile românilor", art. 21, se specifica: „Învăţământul este liber în condiţiunile stabilite prin legi speciale şi întru cât nu va fi contrar bunelor moravuri, ordinei publice şi intereselor de stat. Învăţământul primar este obligator. În şcolile statului acest învăţămînt va fi gratuit".2

Constituţia Republicii Populare Române din 1948, la titlul III, „Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor", sunt cuprinse libertăţi noi. Articolul 21 consfinţea în premieră faptul că „femeia are drepturi egale cu bărbatul în toate domeniile vieţii de stat,