Decesul lui Otto von Habsburg, ultimul prinţ moştenitor al Austro-Ungariei, în data de 4 iulie a.c. a trecut aproape neobservat de opinia publică din România. Destui cetăţeni ai ţării au rămas rezervaţi cu privire la dualismul austro-ungar şi al vremurilor de dinaintea anului de răscruce 1918 – vremuri în care românii din Transilvania avuseseră destule de suferit de pe urma stăpânirii de la Budapesta. Totuşi, sistemul socio-politic al monarhiei dunărene nu a atins nicicând nivelul de dominaţie colonială particulară Rusiei vreme de secole.

Este unul dintre motivele pentru care nenumăraţi oameni continuă să fie fascinaţi şi astăzi de epoca imperială şi strălucirea ei. În perioada dublei monarhii, Transilvania a avut parte atât de creativitate intelectuală şi artistică, cât şi de libertate religioasă. Regiunea s-a demonstrat una dintre cele mai individualiste ale unui imperiu care, în perioada sa de glorie, vibra de culoare graţie multitudinii de comunităţi, culturi, limbi şi tradiţii.

Când Ceauşescu a decis, în perioada anilor ’80, anihilarea unei bune părţi a patrimoniului arhitectural transilvănean, Otto von Habsburg s-a numărat printre personalităţile care au protestat cel mai vehement împotriva politicii de sistematizare a regimului comunist. Sub o altă domnie decât cea a împăratului Franz Josef (1848-1916), Imperiul Habsburgic ar fi putut evolua, poate, în direcţia unor State Unite ale Europei – mai exact într-o entitate cu suficiente soluţii pentru energiile şi aspiraţiile locuitorilor ei pentru a le asigura, într-un final, un viitor viabil.

„Kaisertreue”, loialitatea faţă de împărat, a constituit un liant puternic între cetăţenii monarhiei dunărene – în pofida naţionalismului teritorial caracteristic epocii, care începea să cuprindă din ce în ce mai multe regiuni la mai mică sau mare distanţă de Viena. Totuşi, autoritatea persoanei împăratulu